În perioada 20-23 noiembrie 2020 am a urmat programul internațional de formare profesională în psihoterapie focalizată pe emoții pentru cuplu, în cadrul Clinicii de Psihologie a York University, Canada.
Certificat internațional în psihoterapie de cuplu
Psihoterapia experiențială a anxietății
Pacienții cu tulburări anxioase au nevoie de dezvoltarea unui sentiment de control asupra simptomelor înainte de a putea lucra asupra repărării deficiențelor în experiențierea sinelui. Acesta este motivul pentru care, în tulburările anxioase, trebuie să tratăm simptomele înaintea patologiei sinelui.
Cele mai cunoscute și eficiente metode psihoterapeutice utilizate pentru eliminarea atacurilor de panică sunt cele care vin din zona psihoterapiilor cognitiv-comportamentale. De exemplu, tratamentul de control al panicii dezvoltat de Barlow & colab. (1989), care combină antrenarea respirației cu expunere interoceptivă și restructurare cognitivă, sau celebrul model de psihoterapie cognitivă al lui Aaron T. Beck, rafinat în 2009 împreună cu David A. Clark. Acest tratament a fost validat prin nenumărate studii clinice controlate și este eficient în eliminarea simptomelor anxietății la 80 – 90 % din pacienții luați în studiu. (Clark & Beck, 2009)
Din punct de vedere experiențial, componentele tratamentului de control al panicii au ca efect creșterea capacității clientului de a permite experimentarea ”aici și acum” a senzațiilor corporale de care îi este frică. Scopul terapiei este de a restaura experiențierea autentică a obiectului, situației sau sennzației care îi provoacă frică pacientului. Psihoterapeutul folosește o serie de tehnici bazate pe expunere, cu scopul de a-l ajuta pe pacient să capete un sentiment de control asupra simptomelor anxietății.
Tratamentul începe de regulă cu expunerea imaginară la obiectul, situația sau senzația care îi provoacă frică. În cazul pacienților cu panică aceasta implică focusarea atenției asupra zonelor din corp unde apar senzațiile de frică (expunere interoceptivă). Procedura începe întotdeauna cu un exercițiu de reglarea respirației.
Pacientul este apoi invitat să identifice cu atenție toate gândurile, emoțiile, imaginile sau ideile care îi apar automat la nivel conștient. I se cere să identifice cele mai semnificative locuri din corp unde apar senzații corporale de frică sau anxietate și să-și mențină atenția strict pe aceste zone. De obicei, pe parcursul a una sau două ședințe, această procedură duce la apariția câtorva imagini relaționate tematic și încărcate din punct de vedere emoțional. Aceste imagini sunt de regulă încărcate cu teme de conflict și catastrofă, în fața cărora pacientul se simte neputincios și incapabil să le prevină sau să le finalizeze. Scopul acestor expuneri imaginare pleacă de la modelele de tratament behavioriste, dar experiențierea anxietății nu se face numai cu scopul ca pacientul să învețe că dezastrul de care îi este frică nu se va produce sau că-și poate controla anxietatea, ci îl ajută pe pacient să descopere catastrofa la care se așteaptă și să experiențieze emoțiile asociate.
Odată această etapă parcursă cu succes și simptomele anxietății înlăturate, unii pacienți aleg să încheie terapia. Alții însă devin motivați să exploreze problemele care stau la baza și sunt asociate cu tulburarea anxioasă. Pentru aceștia tratamentul continuă cu identificarea și ameliorarea diverselor forme de patologie a sinelui care stau la baza tulburării anxioase. De regulă se folosește focusarea imaginară pentru a descoperi formele specifice de patologie a sinelui și apoi tehnici specifice psihoterapiei experiențiale pentru a le remedia.
De exemplu, tehnica scaunului gol poate fi utilizată pentru a ajuta pacientul să exprime ”emoții nepotrivite” față de o persoană iubită. Sau tehnica dialogului celor două scaune poate fi folosită pentru a rezolva dezbinările dintre două aspecte ale sinelui, ca de exemplu între experiențierea de sine actuală și standardele sinelui. Tehnicile de imagerie ghidată permit conectarea rapidă cu emoțiile puternice asociate cu temele catastrofice tacite. Ele sunt utile de asemenea în a ajuta pacientul să experiențieze și să reevalueze ”emoțiile nepotrivite”. Experiențierea ”emoțiilor nepotrivite” are adesea un efect profund asupra credințelor pacientului că nu are dreptul să exprime emoții negative față de o persoană iubită. Ele au rolul de a restaure experiențierea autentică la nivelul de procesare implicită a ”emoțiilor nepotrivite”.
Program de dezvoltare profesională și intervizare pentru psihologi clinicieni și psihoterapeuți
Începând cu data de 21 august, imițiem un program de dezvoltare profesională și intervizare pentru psihologi clinicieni și psihoterapeuți. Programul își propune să reunească în întâlniri săptămânale psihologi clinicieni și psihoterapeuți, cu scopul dezvoltării abilităților profesionale, analizei cazurilor clinice curente și intervizare.
Obiectivele programului:
- Dezvoltare profesională prin exerciții experiențiale formative
- Analiza cazurilor clinice curente, exemple de bune practici în evaluarea psihologică și întocmirea rapoartelor de psihodiagnostic
- Intervizare în psihoterapie cu analiza cazurilor curente și prezentarea de tehnici psihoterapeutice
Programul va fi facilitat de prof. univ. dr. Geanina CUCU-CIUHAN – formator și supervizor în psihoterapie experiențială și în psihologie clinică, psihoterapeut specializat în hipnoză și psihoterapie ericksoniană (certificat internațional, The Milton H. Erickson Foundation, Phoenix, Arizona, USA), psihoterapeut specializat in terapie centrată pe emoții (certificat internațional – International Society for Emotion Focused Therapy).
Programul va cuprinde 10 ședințe a câte 2 ore. Întâlnirile se vor organiza săptămânal, în zilele de marți, în intervalul orar 18.00 – 20.00.
Costul programului este de 100 lei/ședința de 2 ore.
Pentru înscrieri vă rugăm să ne contactați la numărul de telefon 0787643309 sau pe email la adresa geaninaciuhan@gmail.com.
Sunt disponibile doar 10 locuri și acestea se vor ocupa în ordinea înscrierii. Pentru înscriere se achită în avans taxa pentru prima ședință și se încheie contract.
Reglarea emoțională în situații stresante
În funcționarea normală, emoțiile sunt resurse esențiale și adaptative care ajută individul uman nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte mai eficient și să ducă o viață mai satisfăcătoare. Capacitatea omului de a-și accesa, regla și utiliza propriile emoții este cunoscută sub denumirea de inteligență emoțională (Greenberg, 2002). Deoarece emoțiile fac parte din viața interioară extrem de bogată a omului, iar omul este constituit din trasături multiple și adesea contradictorii, în mod obișnuit acesta are tendința de a trăi emoții multiple și contradictorii. Acestea rezultă în principiu din interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate ale individului și situațiile de viață prin care trece.
Relația dintre sine și lumea în care trăiește individul uman este una dinamică, de interdeterminare reciprocă, denumită de Leslie Greenberg dialectic constructivă. Ideea de bază este că această relație se află într-un proces dinamic de modificare, în care atât individul cât și mediul se schimbă în permanență. (Elliott & all., 2004)
Tocmai datorită acestei complexități, sistemul emoțional uman poate deveni disfuncțional, iar acest lucru se poate produce într-un număr mare de moduri diferite. Incapacitatea sau chiar refuzul de a-și accesa propriile emoții sau aspecte ale propriei experiențe emoționale poate duce la deprivarea individului de informații extrem de valoroase și cu mare valoare adaptativă. O altă dificultate frecventă apare atunci când cel mai adaptativ răspuns emoțional este ascuns în spatele altor răspunsuri emoționale, ca atunci când frica se ascunde în satele furiei. În plus, persoanele care au probleme legate de reglarea emoțională pot fi copleșite de emoții puternice și dureroase sau, din contră, pot fi anesteziate și se pot distanța de propriile emoții.
Teoria proces-experiențială descrie de asemenea cum se schimbă oamenii, inclusiv cum învață să-și acceseze și să-și utilizeze emoțiile pentru a se auto-ghida spre cele mai potrivite acțiuni menite a face față situațiilor stresante și a-și regla emoțiile. Relațiile, inclusiv relația terapeutică, pot facilita învățarea emoțională, în primul rând prin furnizarea unui context de siguranță și suport. Acest context stimulează clientul să lucreze activ cu experiențele sale emoționale contradictorii, fapt ce-l ajută în final să dezvolte noi experiențe și o mai bună acceptare de sine.
Emoția este fundamentală în construcția sinelui și este un determinant cheie al auto-organizării. La cel mai basic nivel de funcționare, emoțiile reprezintă o formă adaptativă de procesare a informațiilor și de pregătire pentru acțiune, ele având rolul de a orienta omul în mediul său și de a-i promova starea de bine. Emoțiile au de asemenea rolul de a informa individul dacă o nevoie, valoare sau scop important poate fi atins sau, din contă, poate fi alienat într-o situație dată. Emoțiile sunt totodată implicate în stabilirea priorităților și sunt tendințe de a acționa în urma evaluării situației, luând în calcul scopurile, nevoile și preocupările persoanei.
Emoția este un fenomen cortical complet diferit de gândire. Are propriile baze neurochimice și fiziologice și reprezintă un limbaj unic prin care creierul uman se exprimă. Sistemul limbic este implicat fundamental în răspunsurile emoționale. Acesta guvernează multe dintre procesele fiziologice ale organimului uman, influențând automat sănătatea fizică.
Reglarea emoțională pe care o persoană o activează într-o situație de stres poate fi adaptativă sau disfuncțională.
Reglarea emoțională adaptativă este abilitatea persoanei de a tolera, a fi conștient, a pune în cuvinte și a utiliza adaptativ emoțiile pentru a-și regla starea de distres și pentru a-și promova nevoile și scopurile. (Greenberg, 2002)
De-a lungul timpului, un număr mare de studii au arătat impactul important al experienățelor timpurii de atașament asupra capacității oamenilor de a-și regla emoțiile, precum și asupra funcționării lor neurofiziologice. Un alt aspect important al reglării emoționale adaptative implică capacitatea de control al propriei anxietăți și de ajustare a niveului general de activare emoțională. (Elliott & all., 2004)
Pentru fiecare sarcină sau situație particulară există un nivel optim de activare emoțională. Să luăm ca exemplu o situație obișnuită de stres cotidian: vorbitul în public. Astfel, dacă ne pregătim să ținem un discurs în public, un nivel moderat de activare emoțională va da prezentării energie și va atrage audiența. În schimb, dacă activarea este prea redusă persoana riscă să facă o prezentare plictisitoare, monotonă, care să nu stârnească interesul publicului. Pe de altă parte, dacă nivelul activării emoționale este prea ridicat, persoana poate să piardă firul prezentării, să treacă de la o idee la alta prea rapid și să nu poată fi urmărit de audiență, sau poate chiar să se blocheze datorită emoțiilor. De aceea, reglarea emoțională eficientă implică abilitatea noastră de a accesa, amplifica, tolera și reduce nivelul activării noastre emoționale, cu scopul adaptării eficiente la cerințele situației.
Capacitatea noastră de a ne regla adaptativ emoțiile vine în mare parte din experiențele timpurii de atașament cu părinți resonsabili. Astfel, când copilul este agitat și emoționat, părinții pot utiliza modalități eficiente pentru a-l ajuta să se calmeze: încurajarea, suportul emoțional, schimbarea direcției de focusare a atenției spre ceva mai atractiv sau sprijinul în a exprima în cuvinte ce anume îl deranjează sau înfurie. Părinții responsabili își ajută copilul să-și acceseze emoțiile jucându-se cu el, spunându-i sau citindu-i povești cu încărcătură emoțională pozitivă, furnizând exemple autentice de exprimare emoțională și de acțiuni bazate pe emoții. Dacă părinții sunt ”antrenori emoționali” buni, ei vor recunoaște emoțiile copilului lor, le vor valida și vor empatiza cu el, ajutându-l să învețe moduri eficiente de exprimare socială a emoțiilor cu finalitatea atingerii scopurilor. (Greenberg, 2002)
Reglarea emoțională disfuncțională se produce atunci când persoana experiențiază stări afective negative acute sau cronice relaționate cu dereglări în sistemele sale emoționale. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale clientului de a regla stări emoționale negative. Incapacitatea de a-și regla propriile emoții este o formă generală de disfuncție, iar dificultățile de reglare emoțională includ atât probleme de activare emoțională prea redusă, cât și de activare emoțională prea ridicată.
Dacă individul este mult prea activat de sarcina pe care încearcă să o îndeplinească, acesta va deveni dezorganizat sau ”paralizat” și nu va reuși să-și îndeplinească ceea ce și-a propus. Dacă în schimb este subactivat, el va fi ineficient și încet și nu va putea atinge performanța sa maximă. Acest client va fi incapabil să-și acceseze schemele emoționale de care are nevoie pentru a-și ghida acțiunile, iar comportamentul său va fi lipsit de direcție și scop.
Accesarea maladaptativă a emoțiilor apare atunci când persoana este copleșită de emoții negative, stresante, sau nu mai poate ieși dintr-o stare emoțională în care a intrat. Supra-activarea emoțională duce la stres, dezorganizare și incapacitate de a acționa. În plus, individul trăiește adesea emoțiile puternice ca periculoase și traumatice, fapt ce poate duce la încercarea acestuia de a evita total emoțiile. Rezultatul ulterior poate fi evitarea emoțională, care este una dintre formele cele mai importante de dificultate post-traumatică. Mai mult, oamenii rămân adesea blocați într-o stare emoțională negativă de durată (emoție primară maladaptativă) și, deoarece aceasta nu-l ajută să inițieze strategii eficiente de coping, devin dezorganizați și nu se pot degaja de schema emoțională neprocesată și nesimbolizată care le domină experiența.
Supra-activarea emoțională duce adesea la apariția problemei opuse, și anume încercarea maladaptativă de a trăi emoția respectivă. Încercarea de a suprima sau evita emoțiile în întregime sau de a reduce foarte mult nivelul de activare emoțională poate duce la dereglare emoțională sub forma efectului de recul emoțional, sau la creșterea foarte mare în intensitate a emoțiilor. Mai mult, controlul excesiv al emoțiilor poate face oamenii să se comporte impulsiv atunci când scapă de autocontrolul excesiv, fapt ce se manifestă prin comportamente excesive.
Patternurile învățate de reglare emoțională sunt strâns relaționate cu stilul de atașament al persoanei. Combinate cu temperamentul înăscut, experiențele timpurii ale copilului cu părinții din perioadele de distres emoțional sunt critice în construirea patternului de atașament al acestuia, pattern pe care îl va păstra și în viața adultă. Dacă copilul are un temperament slab, este sensibil și ușor de rănit, iar părinții l-au suprastimulat și nu l-au controlat foarte mult, atunci acesta va dezvolta un pattern de atașament anxios și tendința de a se supra-activa emoțional. În schimb, dacă copilul nu este foarte sensibil, iar părinții lui l-au substimulat și l-au controlat excesiv, acesta va dezvolta un stil de atașament caracterizat prin desconsiderare, va fi distant și sub-activat emoțional. De asemenea, stilul de atașament timpuriu caracterizat prin neglijare sau abuz va fi internalizat ca auto-abuziv și auto-neglijant, ducând la încercări ulterioare disfuncționale de reglare emoțională. (Elliott, 2004)
Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie
Etichetat anxietate, depresie, emotii, Psiholog Bucuresti, psihoterapie, reglare emotionala, stres
Lasă un comentariu
Adolescentul depresiv
Este normal pentru oricare dintre noi să ne simțim triști din când în când, deci acest lucru este valabil și pentru adolescenți. Însă atunci când tristețea se transformă în sentimente profunde de disperare și lipsă de speranță, care persistă săptămâni la rând, afectând profund funcționarea adolescentului, trebuie să tragem un semnal de alarmă și să ne punem serios problema sănătății mentale a copilului nostru.
În Statele Unite, potrivit datelor publicate în 2014 de Institutul Național de Sănătate Mintală, 4,8% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani și 2,8% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 11 ani sunt diagnosticați cu depresie majoră.
Deși nu sunt date statistice privind numărul cazurilor de depresie la adolescenți din țara noastră, un raport din 2014 al European Health for all Databases (HFA-DB) situează România pe locul doi în Uniunea Europeană în privința numărului de cazuri diagnosticate cu tulburări psihice, dintre aceștia 1 din 15 oameni suferind de depresie majoră.
Cele mai frecvente simptome ale depresiei la adolescenți sunt: sentimente persistente de tristețe, sentimente de neputință și lipsă de speranță, adolecentul se simte inadecvat, apar schimbări importante ale apetitului, modificări ale greutății, lipsa de energie, dificultăți de concentrare, pierderea interesului pentru activitățile cotidiene și pentru acele activități care altădată îi făceau plăcere, modificări ale somnului (insomnie sau hipersomnie), sentimente excesive de vină, stimă de sine scăzută, iritabilitate, agresivitate, ostilitate, dureri de cap, oboseală sau acuze digestive, precum și sentimente de lipsă de valoare și vină . Simptome mai grave includ abuzul de alcool și de droguri, refuzul școlar, sentimentul că vrea să moară, gânduri de suicid și/sau tentative de suicid, sau alte comportamente self-distructive.
Ca și la adult, și la adolescent depresia este o stare cronică și focalizată de trăire negativă a experiențelor emoționale. Copilul are tendința să rumineze mai mult, să-și piardă interesul pentru lucrurile care anterior i-au provocat plăcere și să se simtă trist și lipsit de motivație. Adolescentul depresiv a pierdut contactul cu emoțiile pozitive, puternice, funcționale, cum sunt curiozitatea, bucuria, fericirea, iubirea și mulțumirea. De obicei se manifestă auto-punitiv și este critic cu el însuși, îi lipsește abilitatea de a empatiza și de a-i păsa de propria persoană. În același timp, are tendința să se îndepărteze de ceilalți oameni și este foarte sensibil la rejecție și criticism. Tendința lui de retragere și sensitivitatea sa se reflectă negativ la nivelul relațiilor interpersonale, fapt ce-l face să fie și mai izolat.
În ceea ce privește cauzele depresiei la adolescent, un factor major de risc este reprezentat de istoricul familial al depresiei, deoarece studiile au arătat că incidența cazurilor de depresie la copil și adolescent este mai mare în familiile în care și părinții suferă sau au suferit de depresie. Un alt factor important este stresul. Poate fi vorba despre stresul din familie, fie că familia traversează un eveniment dificil (de exemplu divorțul părinților sau pierderea unei persoane dragi), fie avem de-a face cu părinți autoritari, care exercită o presiune și un control exagerat asupra adolescentului. De asemenea, poate fi vorba despre stresul legat de performanțele școlare. În acest caz, adolescentul fiind suprasolicitat la școală și nereușind să facă față cerințelor, se teme în același timp și de reacția părinților la rezultatele lui școlare slabe. Dacă părinții reacționează agresiv sau punitiv, atunci copilul va înțelege că dragostea părinților este condiționată de performanțele lui, motiv pentru care se va simți neajutorat și deznădăjduit, lipsit de speranța că lucrurile ar putea să se îmbunătățească într-un viitor apropiat. O altă cauză frecventă a depresiei la adolescent este confuzia de identitate sexuală. În acest caz adolescentul se simte respins și izolat în grupul de prieteni, neînțeles, diferit de ceilalți, are gînduri de inutilitate și lipsă de speranță. În plus, părinții nu-l acceptă și încearcă din răsputeri să-l schimbe, îl controlează exagerat, îi monitorizează foarte strict toate interacțiunile sociale și îi restricționează complet activitățile.
Toate aceste experiențe actuale sunt interpretate de adolescent ca fiind pierderi sau eșec, copilul trăind profunde sentimente de neputință, se simite învins, prins în capcană, rușinat, iar rezultatul este depresia. Cu timpul, adolescentul pierde abilitatea de a procesa experiențele emoționale în termeni de forțe și resurse și de a răspunde în moduri mai pozitive și cu speranță la situațiile și evenimentele curente. Reziliența este pierdută, iar adolescentul își experiențiază sinele ca fiind neputincios sau condamnabil și demn de dispreț, adică slab sau rău.
Spre deosebire de adulți, adolescenții sunt mult mai tranșanți și au tendința de a găsi soluții extreme pentru a-și manifesta suferința sau pentru a atrage atenția asupra suferinței lor. Foarte frecvent pot apela la gesture de auto-rănire, cum ar fi să se taie cu lama pe mâini sau pe picioare. Acest gest este un strigăt disperat de ajutor. Copilul conștientizează suferința și, neavând curajul sau negăsind deschiderea necesară spre a discuta cu părinții, încearcă să le comunice astfel că suferă. Dacă mesajul nu este recepționat în repetate rânduri, crește explonențial riscul de suicide.
Este extrem de important ca părinții să fie foarte atenți la orice semn fizic și la orice schimbare de dispoziție a adolescentului, deoarece intervenția psihologică timpurie poate preveni gesturile de disperare ale copilului și-l poate ajuta să-și recapete echilibrul emotional și încrederea în viață.
Publicat în Despre copii, Despre Psihoterapie, Despre părinți
Etichetat adolescent, depresia adolescentului, depresie, geanina cucu ciuhan, psihoterapie
Lasă un comentariu
Nou! Servicii de psihoterapie în limba engleză!
Începând cu luna septembrie 2016, cabinetul nostru va furniza servicii de psihoterapie individuală pentru adulți, copii, adolescenți, precum și psihoterapie de cuplu și familie, în limba engleză. Pentru detalii și programări consultați site-ul nostru sau sunați la tel. 0787643309.
NEW! Psychotherapy in English!
Starting the beginning of September, we are providing psychotherapy services in English for adults, children, adolescents, families and couples.
For appointments and other questions please call 0787643309.
Publicat în Uncategorized
Lasă un comentariu
Creierul emoțional: noile teorii neuro-biologice ale emoțiilor
Stresul psihologic poate fi considerat ca parte a unei topici mai largi, cea a emoțiilor, deoarece teoria stresului psihologic este practic echivalentă cu teoria emoției. Utilizarea stresului ca sursă de informații privind adaptarea individului la presiunile mediului este extrem de limitată comparativ cu utilizarea gamei complete a emoțiilor. Astfel, recunoașterea a 15 emoții specifice în loc de doar câteva dimensiuni ale stresului mărește semnificativ cantitatea de informații pe care le putem extrage privind capacitatea de adaptare a individului. (Lazarus, 1993)
Emoția este o stare psihologică ce are patru componente: o experiență subiectivă pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis caracteristic.
În literatura de specialitate din domeniul psihologiei și neurologiei, deși studiile despre emoție au crescut exponențial în ultimii 20-30 de ani, este foarte puțin consens în privința definiției și descrierii acestui fenomen. Este celebră afirmația făcută de Fehr și Russell în 1983 – ”Toți cercetătorii știu ce este emoția până când sunt rugați să o definească”.
Un număr mare de cercetări s-au centrat pe descrierea circuitului sau mecanismului de producere a emoției. La începutul secolului trecut, în cadrul uneia dintre primele teorii ale emoției, William James și Carl Lange afirmau că la apariția stimulului, primul care reacționează este corpul nostru. Astfel, noi întâi experimentăm schimbările fiziologice, interpretăm aceste schimbări și abia apoi apare trăirea emoțională. De exemplu, dacă vedem o mașină care vine în viteză spre noi, mai întâi inima noastră începe să bată foarte tare și abia apoi apare teama. Sursa emoţiilor este considerată a fi una somatică, James afirmând că emoţia îşi are originea în modificările corporale şi nu în cogniţie. Deși a fost intens combătut, modelul lui James-Lange se regăsește și este utilizat cu succes în anumite tehnici corporale din gestalt-terapie.
Teoria James-Lange a fost combătută de Walter Cannon în 1927, acesta afirmând că de fapt emoția precede reacția organismului. Practic, la apariția unui stimul stresant, întâi apare starea emoțională (emoția) și abia apoi se manifestă modificările comportamentale. De asemenea, în urma studiilor experimentale, Cannon ajunge la concluzia că centrul emoțiilor este hipotalamusul. (Cannon, 1927)
Neurologul James Papez vorbește pentru prima dată în 1937 despre un circuit al emoției, spunând că emoţiile nu sunt iniţiate într-un singur centru cerebral. Acest circuit, cunoscut astăzi sub numele de circuitul Papez, cuprinde o serie de centri sinaptici care sunt responsabili de trăirea emoţiei şi de efectele periferice: hipotalamus – corpurile mamilari – nucleii talamici anteriori – girul cingular – hipotalamus.
Cercetările ulterioare, desfășurate în special de fizicianul și neurologul american Paul MacLean de la Yale Medical School, au dus la revizuirea circuitului Papez și definirea sistemului limbic ca fiind ”creierul emoțional” al omului, acesta cuprinzând diferite arii corticale şi subcorticale implicate în emoţie. Acesta produce efecte endocrine, viscerale, motorii şi somatice, având de asemenea înfluență asupra sistemului imunitar. În prezent nu există un consens în ceea ce priveşte situarea şi structura anatomică şi funcţională a sistemului limbic, dar este general acceptat faptul că acesta reprezintă „creierul emoţional”.
Cel care a reorientat cercetarea în neurologia emoției şi a configurat rolul nucleului amigdalian în producerea emoțiilor a fost Joseph LeDoux, acesta descriindu-l ca pe un fel de ”santinelă emoţională” capabilă să blocheze cortexul. LeDoux a demonstrat că putem avea reacţii emoţionale independent de neocortex, fără nicio participare conştientă cognitivă.
Joseph Le Doux este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători contemporani în domeniul emoțiilor. Conform teoriei sale, sistemele cerebrale cognitiv și emoțional sunt foarte slab conectate. Această separare între cogniţie şi emoţie la nivel cortical are consecinţe extrem de importante. Astfel, uneori noi ne exprimăm furia prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai rezonabil ar fi mult mai în acord cu interesul nostru. Alteori avem tendinţa să raţionăm foarte mult şi să luăm decizii fără a lua în considerație consecințele emoționale pe care deciziile respective le vor avea asupra noastră. De asemenea, tulburările mentale tind să reflecte emoțiile care nu pot fi controlate complet de voință (precum anxietatea, stresul și depresia) sau cogniții disociate de stările emoționale (de exemplu în schizofrenie, când persoana exprimă un gând negativ și trăiește o emoție pozitivă, sau invers).
Le Doux este interesat în cercetările sale de modul în care creierul uman răspunde la amenințări. El definește emoția ca o stare mentală care apare mai degrabă spontan decât prin efort conștient și este însoțită adesea de schimbări fiziologice. Le Doux afirmă că răspunsurile emoționale nu sunt întotdeauna indicatori siguri ai emoțiilor. De exemplu, oamenii pot manifesta un răspuns emoțional de frică la apariția unui stimul fără să fie conștienți de prezența stimulului respectiv și fără să trăiască emoția de frică. De asemenea, autorul spune că sistemul cerebral care controlează răspunsurile emoționale nu este același cu sistemul cerebral care controlează emoțiile. (Le Doux, 2012)
Joseph Le Doux, behaviorist convins, abordează fenomenul emoțiilor plecând de la studii experimentale pe animale, fiind interesat de circuitele ce activează funcțiile ce permit organismelor să supraviețuiască: cele implicate în apărare, menținerea energiei și proviziilor nutriționale, balanța fluidelor, termoreglarea și reproducerea. Autorul pleacă de la ideea că aceste circuite de supraviețuire și funcțiile lor adaptative se regăsesc la toate ființele, inclusiv la mamifere și la oameni. (Le Doux, 2012)
LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoției de frică: a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri intestinale; b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce emoții mediate de gândire. Autorul spune că avem nevoie de două circuite ale emoției deoarece primul ne ajută să răspundem rapid la stimuli amenințători și astfel să supraviețuim în situații extreme, în timp ce circuitul cortical produce o evaluare detaliată a semnificației emoționale a situației. Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției. (Le Doux, 1996)
Nucleul amigdalian are un rol determinant în procesul memoriei emoţionale, devenind depozitul unor emoţii şi amintiri cu valență emoțională. LeDoux a demonstrat că, în timp ce hipocampusul răspunde de readucerea în conştiinţă a amintirilor clare, precise despre oameni, locuri, evenimente, nucleul amigdalian ne oferă memoria emoţională despre acelaşi aspect reamintit. Astfel, cu cât o amintire este mai încărcată emoţional, cu atât acea amintire este mai dificil de șters, deoarece este înregistrată la nivelul nucleului amigdalian. În cadrul procesului memoriei, nucleul amigdalian are funcția de stocare a informaţiei, în timp ce hipocampusul are funcția de a da valenţă emoţională amintirii respective. (Le Doux, 2012)
Publicat în Despre Psihoterapie
Etichetat cabinet psihologie Bucuresti, emotie, psiholog, psiholog adulti, psiholog București, psihoterapie, stres, teoriile emotiei
Lasă un comentariu
Despre alianța terapeutică
Un subiect extrem de controversat în cercetarea în psihoterapie se referă la ce anume asigură succesul unei psihoterapii: orientarea terapeutică, persoana terapeutului, caracteristicile clientului, relaţia dintre terapeut şi client sau câte ceva din toate acestea ?
Un posibil răspuns este oferit de conceptul de alianţă terapeutică, numită şi alianţă de lucru sau pur şi simplu alianţă. Acest concept este important deoarece pune bazele succesului terapeutic, independent de abordarea teoretică sau de tipul de simptome. În acest fel alianţa terapeutică poate fi folosită pentru a prezice rezultatul unui tratament, se poate dovedi un predictor timpuriu al succesului în psihoterapie.
Mai multe perspective teoretice au încercat să surprindă factorii comuni ai reuşitei în psihoterapie, cele mai relevante dintre acestea urmând a fi prezentate. Unul dintre primii autori, Carl Rogers (1951) a identificat trei variabile corelate cu reuşita în psihoterapie, în contextul specific al terapiei centrată pe client: empatie, acceptarea necondiţionată (pozitivă) şi congruenţa. Strong (1968) a vorbit şi el despre astfel de variabile, de această dată ţinând de percepţia clientului şi referindu-se la gradul în care acesta îl consideră pe terapeutul său demn de încredere, expert şi atractiv. Primul care a vorbit despre alianţa de lucru a fost Greenson (1967), care a folosit conceptul în contextul psihodinamic al transferului.
E.S.Bordin, în lucrarea sa Despre legături umane care încătuşează sau eliberează (Of human bonds that bind or free) (1980), prezentată la întâlnirea Societăţii pentru Cercetarea în Psihoterapie desfăşurată la Pacific Grove, defineşte conceptul de alianţă terapeutică ca fiind ceea ce permite pacientului să accepte şi să urmeze cu încredere tratamentul, adică ceea ce anihilează comportamentul de autoapărare.
Pe lângă rafinarea conceptului, E.S.Bordin argumentează că pot fi distinse trei elemente ale alianţei terapeutice: sarcina, legătura şi scopul. Elementele constitutive ale alianţei vizează comportamente şi cogniţii inerente consilierii eficiente, iar calitatea şi tăria alianţei terapeutice sunt determinate de combinarea acestora.
De asemenea, Bordin a oferit o descriere a fiecăreia din dimensiunile alianţei:
- dimensiunea sarcină (task) se referă la faptul că ambele persoane implicate în procesul terapeutic (terapeutul şi clientul) trebuie să perceapă sarcinile ca fiind eficiente şi relevante şi trebuie să-şi asume responsabilitatea îndeplinirii lor;
- dimensiunea scopuri (goals) se referă la faptul că ambele persoane implicate în procesul terapeutic (terapeutul şi clientul) valorizează scopurile (rezultatele) intervenţiei terapeutice;
- dimensiunea legături (bonds) se referă la reţeaua complexă de ataşamente personale pozitive (încredere reciprocă, acceptare, destăinuire), care se dezvoltă între terapeut şi client.
Bordin afirma că esenţa alianţei de lucru rezidă în reciprocitate, în disponibilitatea de a colabora. În acest context, colaborarea trebuie percepută ca fiind un element cheie al alianţei terapeutice şi devine totodată un veritabil cadru de analiză. În fapt, prin acest aspect s-a diferenţiat Bordin de teoriile anterioare, care erau centrate fie pe percepţiile terapeutului faţă de clientul său, fie pe percepţiile clientului faţă de terapeutul său.
De asemenea, Bordin vedea alianţa terapeutică nu ca pe o tehnică de sine stătătoare, ci ca pe un vehicul ce permite şi facilitează implementarea unor tehnici specifice de intervenţie. Rolul alianţei este de a permite predicţia rezultatului consilierii şi de a oferi insight în procesul de consiliere.
În final, Bordin a afirmat că accentul pus pe unul sau altul dintre elementele alianţei terapeutice (goal, bond, task) diferă atât de la o orientare teoretică la alta, cât şi de la o fază a consilierii la alta.
Odată stabilită importanţa variabilei alianţă de lucru pentru explicarea succesului intervenţiei terapeutice, a apărut interesul pentru dezvoltarea de instrumente care să o poată măsura. Au fost făcute mai multe încercări în acest sens, în cadrul mai multor orientări terapeutice, toate raportându-se la dovezile empirice privitoare la rezultatul procesului terapeutic.
Cea mai valoroasă contribuţie în domeniu a fost considerată aceea a lui Adam O. Horvath, de la Universitatea Simon Fraser, care, alături de Leslie Greenberg, de la Universitatea York din Canada, a conceput şi validat (în 1989) primul instrument centrat pe alianţa terapeutică (Working Alliance Inventory -WAI).
Psihologul american a plecat de la ideea că există o serie de variabile generale care influenţează succesul în context terapeutic / de consiliere. Aceste variabile generale nu sunt specifice unei anumite teorii sau tehnici, ci sunt factori comuni care există în orice formă de terapie şi care explică cea mai mare parte a varianţei succesului terapeutic. Horvath şi-a propus să dezvolte un instrument de evaluare care să explice varianţa rezultatului terapeutic şi, în acelaşi timp, să fie bine articulat cu o teorie care să surprindă explicit natura şi funcţionarea alianţei terapeutice.
Workshop-uri gratuite pentru cadrele didactive
Minnie Psychological Center lansează o serie de workshop-uri gratuite pentru cadre didactice cu scopul dezvoltării unor competențe psihologice necesare în lucrul cu copiii și adolescenții cu tulburări de dezvoltare și/sau dificultăți emoționale.
Temele propuse sunt:
- Gestionarea comportamentelor și a emoțiilor negative la copiii cu tulburări disruptive de comportament (opoziționism provocator, tulburare de conduită) și/sau ADHD
- Tehnici de adaptare a clasei și management comportamental pentru copilul cu ADHD
- Identificarea tulburărilor de învățare la copil (dislexie, disgrafie, discalculie) și crearea planurilor individualizate de intervenție
- Strategii de management comportamental al copilului cu tulburare din spectrul autist
- Identificarea dificultăților emoționale la copil și modalități de abordare în clasă
- Anxietatea socială la adolescent – factori determinanți și modalități de abordare
- Absenteismul școlar în rândul adolescenților – cauze posibile și strategii de intervenție în școală
- Tehnici creative de dezvoltare a abilităților sociale la copii și adolescenți
- Consumul de droguri la adolescenți – modalități de recunoaștere și strategii de abordare
Workshop-urile vor fi susținute de echipa centrului nostru, coordonată de Prof. univ. dr. Geanina Cucu-Ciuhan, directorul centrului.
Workshop-urile pot fi adaptate nevoilor/ propunerilor fiecărei instituții în parte, iar durata și programul lor vor fi stabilite de comun acord cu directorul instituției.
Pentru demararea colaborării vă rugăm să ne contactați la numărul de telefon: 0787643309, persoană de contact Geanina Cucu-Ciuhan, sau pe email la adresa: office@psihoterapie-copil.ro
Mai multe detalii despre Minnie Psychological Center puteți găsi pe site-ul nostru:
Publicat în Despre copii, Pentru invatatori, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti
Etichetat ADHD, adolescent, anxietate sociala, autism, cadre didactice, droguri, geanina cucu ciuhan Minnie Psychological Center, management comportamental, managementul clasei, Psiholog Bucuresti
Lasă un comentariu
Cum facem față emoțiilor dificile?
Emoția este o stare psihologică definită prin patru componente: o experiență subiectivă pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis caracteristic.
Atunci când trăim stări afective negative acute, reglarea noastră emoțională poate deveni disfuncțională. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale noastre de a regla stări emoționale negative.
Adesea, decât să trăim intens o emoție, este util să păstrăm o distanță obiectivă față de emoția respectivă. Acest lucru este foarte util cu emoțiile copleșitoare, nesănătoase. Spre exemplu, ne exprimăm furia prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai rezonabil ar fi mult mai în acord cu interesul nostru.
Vă propun un mic exercițiu care ne poate ajuta atunci când ne confruntăm cu o emoție dificilă. În timpul exercițiului, încercați să vă concentrați mai degrabă pe proces decât pe conținut.
- Imaginează-ți o situație sau o interacțiune cu cineva care îți produce o emoție dificilă. Poate fi vorba despre o conversație cu un părinte care te face să trăiești o puternică emoție de furie, lipsă de valoare sau indezirabilitate.
- Pe măsură ce emoția se dezvoltă, îndreaptă-ți atenția spre ceeea ce simți. Descrie senzațile corporale. Descrie-le calitatea locația și orice schimbare care se produce. Respiră adânc.
- Acum îndreaptă-ți atenția spre gândurile care însoțesc aceste senzații. Descrie procesele mentale în care te angajezi, fie că sunt gândire, amintiri sau criticism. Respiră adânc.
- Concentreaază-te pe o altă emoție, bună, caldă, cum ar fi iubirea, bucuria sau compasiunea. Imaginează-ți o situație în care ai interacționat cu respectivul părinte și ai simțit această emoție pozitvă. Simte-o acum. Permite acestei emoții să te cuprindă.
- Gîndește-te acum, cînd ești încărcat de această emoție bună, la vechea ta emoție, cea dificilă. Ce-i poți spune emoției dificile pentru a o ajuta să se transforme într-una mai bună? Spune acest lucru.
Psiholog Geanina Cucu-Ciuhan, Ph.D. 