Workshop-uri gratuite pentru cadrele didactive

Workshop cadre didacticeMinnie Psychological Center lansează o serie de workshop-uri gratuite pentru cadre didactice cu scopul dezvoltării unor competențe psihologice necesare în lucrul cu copiii și adolescenții cu tulburări de dezvoltare și/sau dificultăți emoționale.

Temele propuse sunt:

  1. Gestionarea comportamentelor și a emoțiilor negative la copiii cu tulburări disruptive de comportament (opoziționism provocator, tulburare de conduită) și/sau ADHD
  2. Tehnici de adaptare a clasei și management comportamental pentru copilul cu ADHD
  3. Identificarea tulburărilor de învățare la copil (dislexie, disgrafie, discalculie) și crearea planurilor individualizate de intervenție
  4. Strategii de management comportamental al copilului cu tulburare din spectrul autist
  5. Identificarea dificultăților emoționale la copil și modalități de abordare în clasă
  6. Anxietatea socială la adolescent – factori determinanți și modalități de abordare
  7. Absenteismul școlar în rândul adolescenților – cauze posibile și strategii de intervenție în școală
  8. Tehnici creative de dezvoltare a abilităților sociale la copii și adolescenți
  9. Consumul de droguri la adolescenți – modalități de recunoaștere și strategii de abordare

Workshop-urile vor fi susținute de echipa centrului nostru, coordonată de Prof. univ. dr. Geanina Cucu-Ciuhan, directorul centrului.

Workshop-urile pot fi adaptate nevoilor/ propunerilor fiecărei instituții în parte, iar durata și programul lor vor fi stabilite de comun acord cu directorul instituției.

Pentru demararea colaborării vă rugăm să ne contactați la numărul de telefon: 0787643309, persoană de contact Geanina Cucu-Ciuhan, sau pe email la adresa: office@psihoterapie-copil.ro

Mai multe detalii despre Minnie Psychological Center puteți găsi pe site-ul nostru:

www.psihoterapie-copil.ro

 

Reclame
Publicat în Despre copii, Pentru invatatori, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum facem față emoțiilor dificile?

Psiholog BucurestiEmoția este o stare psihologică definită prin patru componente: o experiență subiectivă pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis caracteristic.

Atunci când trăim stări afective negative acute, reglarea noastră emoțională poate deveni disfuncțională. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale noastre de a regla stări emoționale negative.

Adesea, decât să trăim intens o emoție, este util să păstrăm o distanță obiectivă față de emoția respectivă. Acest lucru este foarte util cu emoțiile copleșitoare, nesănătoase. Spre exemplu, ne exprimăm furia prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai rezonabil ar fi mult mai în acord cu interesul nostru.

Vă propun un mic exercițiu care ne poate ajuta atunci când ne confruntăm cu o emoție dificilă. În timpul exercițiului, încercați să vă concentrați mai degrabă pe proces decât pe conținut.

  • Imaginează-ți o situație sau o interacțiune cu cineva care îți produce o emoție dificilă. Poate fi vorba despre o conversație cu un părinte care te face să trăiești o puternică emoție de furie, lipsă de valoare sau indezirabilitate.
  • Pe măsură ce emoția se dezvoltă, îndreaptă-ți atenția spre ceeea ce simți. Descrie senzațile corporale. Descrie-le calitatea locația și orice schimbare care se produce. Respiră adânc.
  • Acum îndreaptă-ți atenția spre gândurile care însoțesc aceste senzații. Descrie procesele mentale în care te angajezi, fie că sunt gândire, amintiri sau criticism. Respiră adânc.
  • Concentreaază-te pe o altă emoție, bună, caldă, cum ar fi iubirea, bucuria sau compasiunea. Imaginează-ți o situație în care ai interacționat cu respectivul părinte și ai simțit această emoție pozitvă. Simte-o acum. Permite acestei emoții să te cuprindă.
  • Gîndește-te acum, cînd ești încărcat de această emoție bună, la vechea ta emoție, cea dificilă. Ce-i poți spune emoției dificile pentru a o ajuta să se transforme într-una mai bună? Spune acest lucru.

 

Publicat în Despre Psihoterapie, Despre părinți, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Artterapie pentru copii și adolescenți în scaun rulant în colaborare cu Fundația Motivation România

Psiholog copii Bucuresti IMG_0560 IMG_1551IMG_1562

IMG_1553La Fundația Motivation România derulăm în această perioadă grupurile suport pentru copii și adolescenți  în cadrul proiectului ACCES la Educație, Servicii și Comunitate pentru copiii și adulții în scaune rulante, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Beneficiarul proiectului este Fundația Motivation Romania.

http://www.motivation.ro/ro/programe-proiecte/acces-la-educa-ie-servicii-i-comunitate-pentru-copiii-i-adul-ii-in-scaune-rulante-din-romania

Beneficiarii noștri sunt 5 copii și 5 adolescenți în scaun rulant, împreună cu părinții lor. Micuții participă la ședințe de psihoterapie individuală și la ședințe de grup de artterapie. Desenul, pictura, colajul, modelajul sunt doar câteva dintre tehnicile care ne facilitează socializarea, explorarea emoțiilor și ne ajută să fim mai încrezători în forțele proprii.

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre părinți, proiecte, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

În curând: Minnie Psychological Center

Minnie Psychological CenterCu multă emoție anunțăm obținerea finanțării în vederea înființării Centrului de cercetare, diagnostic și tratament pentru tulburările de dezvoltare –Minnie Psychological Center.

https://minniepsychologicalcenter.wordpress.com

Proiectul are în spate 20 de ani de experiență profesională și pasiune pentru domeniul psihologiei clinice a copilului, materializată atât în proiecte de cercetare și publicații de specialitate, cât și în lucrul efectiv de diagnostic și de psihoterapie cu copii ce suferă de astfel de afecțiuni și cu familiile lor.
Viziunea centrului va fi de a oferi clienților servicii psihologice de diagnostic și tratament la standarde europene, îmbinând experiența și devotamentul personalului de specialitate cu dotările tehnice de ultimă oră și cu metode de tratament interdisciplinar, validate științific. Elementul principal de inovație pe care îl aducem este diagnosticul și tratamentul interdisciplinar, prin procedee și instrumente validate științific și recunoscute ca atare pe plan internațional. Centrul va cuprinde personal specializat cu competențe de diagnostic și tratament: medici specialiști în neurologie pediatrică și în psihiatrie pediatrică, psihologi clinicieni și psihoterapeuți.

Obiectivele centrului vor fi:
a. Furnizarea de servicii interdisciplinare de diagnostic clinic pe baza unor procedee și instrumente validate științific.
b. Furnizarea de servicii interdisciplinare de intervenție terapeutică pe baza unor planuri de tratament validate științific.
c. Dezvoltarea și implementarea de proiecte de cercetare-dezvoltare în domeniul diagnosticului clinic și asistenței medicale pentru copiii cu tulburări neurologice de dezvoltare.

Serviciile de diagnostic clinic vor avea la bază procedee și instrumente validate științific, similare cu procedeele de diagnostic din clinicile europene de profil, dar în același timp adaptate populației românești.
Diagnosticul clinic va fi de tip interdisciplinar, copilul fiind urmărit pe o perioadă semnificativă de timp de către o echipă de specialiști formată din psiholog, medic specialist în neurologie pediatrică și medic specialist în psihiatrie pediatrică. Diagnosticul copilului se va face pe baza unui protocol clinic validat științific, așa cum prevede literatura de specialitate.
Serviciile de intervenție terapeutică vor fi și ele de tip interdisciplinar, tratamentul copilului făcându-se de către o echipă interdisciplinară formată de asemenea din psiholog, medic specialist în neurologie pediatrică și medic specialist în psihiatrie pediatrică. Planurile de tratament pe care le vom aplica sunt validate științific și personalizate pentru particularitățile și nevoile fiecărui copil în parte.

 

Plan de afaceri cofinanțat în cadrul proiectului POSDRU/176/3.1/S/150369 “START UP ANTREPRENORIAL” finanțat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa prioritară 3 Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi a întreprinderilor”, Domeniul major de interventie 3.1: “Promovarea culturii antreprenoriale”

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre Psihoterapie, Despre părinți, proiecte, Psiholog Bucuresti, Uncategorized | Lasă un comentariu

Fundamentele psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții

PsihoterapiePsihoterapia centrată pe emoții, cunoscută inițial sub sintagma de psihoterapia procesual-experiențială, este o formă modernă de psihoterapie experiențială care are ca scop sprijinirea clienților pentru a-și dezvolta inteligența emoțională, pentru ca aceștia să poată face față mai bine problemelor existențiale și a trăi într-o mai bună armonie cu ei înșiși și cu alți oameni. Definiția este dată de autorii modelului psihoterapeutic, Leslie Greenberg și Robert Elliott. (Greenberg, 2002)

Leslie S. Greenberg, psihologul canadian de origine sud-africană, este în prezent profesor emerit de psihologie la York University în Toronto, Canada, și director al Clinicii de Psihoterapie Centrată pe Emoții. După ce și-a finalizat masteratul în inginerie în 1970, Greenberg a decis să-și schimbe parcursul profesional și s-a format în psihoterapie centrată pe client cu Laura Rice. A urmat apoi trei ani la Gestalt Institute of Toronto, pe care l-a absolvit în 1975. În următorii 15 ani și-a dedicat activitatea profesională integrării psihoterapiei gestaltiste și rogresiene în teoria emoțiilor. A urmat formări în abordări psihoterapeutice sistemice mai directive, iar cunoștințele acumulate le-a integrat în dezvoltarea abordării experiențiale centrate pe emoții în psihoterapia de cuplu, model care a stat la baza a ceea ce numim astăzi psihoterapia proces-experiențială.

Robert Elliott este profesor de psihologie la Universitatea Strathclyde din Glasgow, Scoția. Și-a finalizat doctoratul în psihologie clinică în anul 1978 la Universitatea din California Los Angeles, a predat psihologie clinică între 1978 și 2006 la Universitatea din Toledo, unde astăzi este profesor emerit. A fost președintele Society for Psychotherapy Research în mandatul 2000-2001 și este membru în Divizia de Psihoterapie și Psihologie Umanistă a Asociației Psihologilor Americani (APA). În anul 2008 Robert Elliott a câștigat premiul Carl Rogers pentru contribuții în domeniul psihologiei umaniste, acordat de APA.

Ideea de bază a acestei abordări psihoterapeutice este că emoțiile sunt adaptative, dar pot deveni problematice datorită experiențelor traumatizante trecute sau datorită faptului că oamenii sunt adesea învățați să le ignore sau să le alunge din gând. Emoțiile au rolul de a ne comunica ce anume este important într-o situație, și de aceea funcționează ca un ghid spre a ne împlini nevoile sau dorințele, ajutându-ne să alegem acțiunile cele mai potrivite. De-a lungul timpului, capacitatea de a fi conștienți de emoțiile noastre și antrenarea noastră în a le mangeria și utiliza în scopul atingerii țelurilor de viață ne dă un sentiment de consistență și ne unifică. Însă a învăța despre emoțiile noastre și a le înțelege nu este suficient. În terapie, clientul experiențiază aceste emoții pe măsură ce ele apar, în contextul de siguranță dat de ședința terapeutică. În acest spațiu sigur și protejat, clientul poate descoperi modalități mult mai flexibile de management al propriilor emoții.

Psihoterapia centrată pe emoții este o formă de psihoterapie experiențialist-umanistă validată empiric. Ea integrează idei din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și psihoterapia existențială, adaptate însă la gândirea psihologică contemporană. Modelul terapeutic are la bază 35 de ani de cercetare de un înalt nivel științific.

În psihoterapia centrată pe emoții, autorii modelului au integrat perspectiva umanistă clasică asupra naturii umane, disfuncției și creșterii, cu teoriile contemporane asupra emoției și perspectiva filosofică cunoscută sub denumirea de constructivism dialectic. Dintre teoriile contemporane asupra emoției, cel mai mult i-au influențat pe cei doi autori ideile promovate de Richard Lazarus în teoria cognitiv-motivațional-relațională a emoției.

Greenberg și Elliott clasifică abordarea lor ca fiind o psihoterapie ”neo-umanistă”. (Elliott, 2004) În psihoterapia centrată pe emoții experiențierea joacă un loc central, oamenii sunt mai mult decât suma părților lor, aceștia sunt capabili de auto-determinare, au o tendință naturală spre creștere, iar terapeutul trebuie să fie autentic și prezent în relația cu clientul său.

Psihoterapia experiențială centrată pe emoție se bazează pe un stil particular de comunicare cu clientul. Această atitudine poate fi descrisă astfel: terapeutul îmbină ”a fi” cu ”a face” în relația cu clientul său. Aici apare prima notă ”neo-umanistă” ce diferențiază abordarea de cea clasică a lui Carl Rogers, plecând însă de la ideea acestuia. Mai exact, distincția dintre terapeutul rogersian și cel proces-experiențialist este cea dintre ”a urma” clientul și ”a conduce” clientul. Cu alte cuvinte, terapeutul urmează calea experienței interne a clientului așa cum evoluează aceasta moment cu moment, dar nu face acest lucru verbalizând mecanic trăirile lui, c încearcă să rămână conectat empatic cu experiența emoțională interioară imediată a acestuia, verificând doar faptul că înțelege prin verbalizare. Terapeutul lasă clientului inițiativa în acest demers și încearcă să-l ajute să dea un sens situației în care clientul se găsește și să-și rezolve problemele.

În acest timp însă terapeutul este și un lider activ al procesului terapeutic. Acest lucru nu înseamnă în niciun caz că îl manipulează, îi dă sfaturi sau îl controlează în vreun fel, ci devine pur și simplu un ghid experiențial care cunoaște foarte bine modul în care se desfășoară procesele emoționale. De aceea, autorii modelulul psihoterapeutic spun că intervenția este de ”un proces de ghidare”, terapeutul lucrând activ cu clientul său spre un scop precis. Mai exact, terapeutul își stabilește clar în minte că demersul său trebuie: să  prezinte o intenție imediată de răspuns (ex: să-i comunice că îl înțelege și să-i exploreze emoțiile), să cuprindă discuții concrete (pentru a ajuta clientul să înțeleagă reacțiile sale exagerate la situații de viață particulare) și un scop de ansamblu al tratamentului (ex: să-l ajute pe pacient să-și atingă scopul de a depăși depresia/anxietatea etc.).

Deși ”a urma” clientul și ”a conduce” în același timp sună ca o contradicție, terapeuții proces-experiențialiști văd această abordare ca pe o integrare fericită și creativă a două aspecte vitale ale intervenției psihoterapeutice. ”A urma” fără ”a conduce” poate face ca procesul de procesare să nu fie eficient și psihoterapia poate evolua ”în cercuri”, devenind practic ineficientă și contraproductivă. Terapeutul practic încearcă să integreze cele două abordări până la punctul în care distincția devine neobservabilă. Elliott compară acest proces cu dansul, atunci când cei doi parteneri răspund unul celuilalt și ajung să alterneze ”a urma” cu ”a conduce”. Situația optimă în psihoterapia proces-experiențială este o colaborare activă între client și psihoterapeut, niciunul nesimțindu-se condus sau urmat de celălalt.

Atunci când apar neînțelegeri pe parcursul procesului psihoterapeutic, terapeutul întotdeauna îi dă credibilitate clientului, acesta fiind considerat singurul expert al propriei sale experiențe de viață. Intervențiile terapeutului nu sunt impuse din punctul de vedere al unui specialist, ci mai degrabă sunt prezentate ca oportunități de experiențiere, ca perspective de abordare a problemelor clientului.

În psihoterapia proces-experiențială există un pattern tipic de răspuns al psihoterapeutului pe parcursul ședinței terapeutic, denumit explorare empatică. Acesta este așa de diferit de alte abordări, încât putem spune clar că intervenția este una de orientare experiențială doar dacă ne uităm la intervențiile psihoterapeutului.

În cadrul explorării empatice terapeutul reformulează emoțiile descrise de client pe baza unor reflectări exploratorii, vorbind din punctul de vedere al clientului și cerând întotdeauna confirmarea acestuia dacă a înțeles sau nu sensul exact al descrierilor făcute. Sunt utilizate de asemenea și întrebări exploratorii de tipul: ”Ce simți în interiorul tău acum?”, ”Ce senzații experiențiezi în acest moment?”, ”Unde este localizată emoția în corpul tău?”

Autorii modelului psihoterapeutic vorbesc despre așa-zișii markeri ai procesului terapeutic. Aceștia reprezintă comportamente ale clientului din timpul ședințelor de psihoterapie care semnalizează faptul că respectivul client este pregătit să lucreze pe o problemă particulară. Un exemplu este markerul de ruptură auto-critică, atunci când o parte a sinelui (criticul) are tendința de a critica altă parte a sinelui (aventurierul). La apariția evidentă a unui astfel de marker se impune un anumit tip de sarcină terapetutică – în cazul exemplului de mai sus rezolvarea conflictului dintre cele două părți prin tehnica ”dialogul celor două scaune”. (Elliott & all, 2004)

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Reglarea emoțională în situații curente de stres

Psiholog BucurestiConform terapiei experiențiale centrate pe emoții, reglarea emoțională poate fi adaptativă sau disfuncțională.

Reglarea emoțională adaptativă este abilitatea persoanei de a tolera, a fi conștient, a pune în cuvinte și a utiliza adaptativ emoțiile pentru a-și regla starea de distres și pentru a-și promova nevoile și scopurile. (Greenberg, 2002)

De-a lungul timpului, un număr mare de studii au arătat impactul important al experiențelor timpurii de atașament asupra capacității oamenilor de a-și regla emoțiile, precum și asupra funcționării lor neurofiziologice. Un alt aspect important al reglării emoționale adaptative implică capacitatea de control al propriei anxietăți și de ajustare a niveului general de activare emoțională. (Elliott & all., 2004)

Pentru fiecare sarcină sau situație particulară există un nivel optim de activare emoțională. Să luăm ca exemplu o situație obișnuită de stres cotidian: vorbitul în public. Astfel, dacă ne pregătim să ținem un discurs în public, un nivel moderat de activare emoțională va da prezentării energie și va atrage audiența. În schimb, dacă activarea este prea redusă persoana riscă să facă o prezentare plictisitoare, monotonă, care să nu stârnească interesul publicului. Pe de altă parte, dacă nivelul activării emoționale este prea ridicat, persoana poate să piardă firul prezentării, să treacă de la o idee la alta prea rapid și să nu poată fi urmărit de audiență, sau poate chiar să se blocheze datorită emoțiilor. De aceea, reglarea emoțională eficientă implică abilitatea noastră de a accesa, amplifica, tolera și reduce nivelul activării noastre emoționale, cu scopul adaptării eficiente la cerințele situației.

Capacitatea noastră de a ne regla adaptativ emoțiile vine în mare parte din experiențele timpurii de atașament cu părinți resonsabili. Astfel, când copilul este agitat și emoționat, părinții pot utiliza modalități eficiente pentru a-l ajuta să se calmeze: încurajarea, suportul emoțional, schimbarea direcției de focusare a atenției spre ceva mai atractiv sau sprijinul în a exprima în cuvinte ce anume îl deranjează sau înfurie. Părinții responsabili își ajută copilul să-și acceseze emoțiile jucându-se cu el, spunându-i sau citindu-i povești cu încărcătură emoțională pozitivă, furnizând exemple autentice de exprimare emoțională și de acțiuni bazate pe emoții. Dacă părinții sunt ”antrenori emoționali” buni, ei vor recunoaște emoțiile copilului lor, le vor valida și vor empatiza cu el, ajutându-l să învețe moduri eficiente de exprimare socială a emoțiilor cu finalitatea atingerii scopurilor. (Greenberg, 2002)

Reglarea emoțională disfuncțională se produce atunci când persoana experiențiază stări afective negative acute sau cronice relaționate cu dereglări în sistemele sale emoționale. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale clientului de a regla stări emoționale negative. Incapacitatea de a-și regla propriile emoții este o formă generală de disfuncție, iar dificultățile de reglare emoțională includ atât probleme de activare emoțională prea redusă, cât și de activare emoțională prea ridicată.

Dacă individul este mult prea activat de sarcina pe care încearcă să o îndeplinească, acesta va deveni dezorganizat sau ”paralizat” și nu va reuși să-și îndeplinească ceea ce și-a propus. Dacă în schimb este subactivat, el va fi ineficient și încet și nu va putea atinge performanța sa maximă. Acest client va fi incapabil să-și acceseze schemele emoționale de care are nevoie pentru a-și ghida acțiunile, iar comportamentul său va fi lipsit de direcție și scop.

Accesarea maladaptativă a emoțiilor apare atunci când persoana este copleșită de emoții negative, stresante, sau nu mai poate ieși dintr-o stare emoțională în care a intrat. Supra-activarea emoțională duce la stres, dezorganizare și incapacitate de a acționa. În plus, individul trăiește adesea emoțiile puternice ca periculoase și traumatice, fapt ce poate duce la încercarea acestuia de a evita total emoțiile. Rezultatul ulterior poate fi evitarea emoțională, care este una dintre formele cele mai importante de dificultate post-traumatică. Mai mult, oamenii rămân adesea blocați într-o stare emoțională negativă de durată (emoție primară maladaptativă) și, deoarece aceasta nu-l ajută să inițieze strategii eficiente de coping, devin dezorganizați și nu se pot degaja de schema emoțională neprocesată și nesimbolizată care le domină experiența.

Supra-activarea emoțională duce adesea la apariția problemei opuse, și anume încercarea maladaptativă de a trăi emoția respectivă. Încercarea de a suprima sau evita emoțiile în întregime sau de a reduce foarte mult nivelul de activare emoțională poate duce la dereglare emoțională sub forma efectului de recul emoțional, sau la creșterea foarte mare în intensitate a emoțiilor. Mai mult, controlul excesiv al emoțiilor poate face oamenii să se comporte impulsiv atunci când scapă de autocontrolul excesiv, fapt ce se manifestă prin comportamente excesive.

Patternurile învățate de reglare emoțională sunt strâns relaționate cu stilul de atașament al persoanei. Combinate cu temperamentul înăscut, experiențele timpurii ale copilului cu părinții din perioadele de distres emoțional sunt critice în construirea patternului de atașament al acestuia, pattern pe care îl va păstra și în viața adultă. Dacă copilul are un temperament slab, este sensibil și ușor de rănit, iar părinții l-au suprastimulat și nu l-au controlat foarte mult, atunci acesta va dezvolta un pattern de atașament anxios și tendința de a se supra-activa emoțional. În schimb, dacă copilul nu este foarte sensibil, iar părinții lui l-au substimulat și l-au controlat excesiv, acesta va dezvolta un stil de atașament caracterizat prin desconsiderare, va fi distant și sub-activat emoțional. De asemenea, stilul de atașament timpuriu caracterizat prin neglijare sau abuz va fi internalizat ca auto-abuziv și auto-neglijant, ducând la încercări ulterioare disfuncționale de reglare emoțională. (Elliott, 2004)

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Teoria emoției din perspectiva experiențială

Psiholog BucurestiÎn funcționarea normală, emoțiile sunt resurse esențiale și adaptative care ajută individul uman nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte mai eficient și să ducă o viață mai satisfăcătoare. Capacitatea omului de a-și accesa, regla și utiliza propriile emoții este cunoscută sub denumirea de inteligență emoțională (Greenberg, 2002). Deoarece emoțiile fac parte din viața interioară extrem de bogată a omului, iar omul este constituit din trasături multiple și adesea contradictorii, în mod obișnuit acesta are tendința de a trăi emoții multiple și contradictorii. Acestea rezultă în principiu din interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate ale individului și situațiile de viață prin care trece.

Relația dintre sine și lumea în care trăiește individul uman este una dinamică, de interdeterminare reciprocă, denumită de Leslie Greenberg dialectic constructivă. Ideea de bază este că această relație se află într-un proces dinamic de modificare, în care atât individul cât și mediul se schimbă în permanență. (Elliott & all., 2004)

Tocmai datorită acestei complexități, sistemul emoțional uman poate deveni disfuncțional, iar acest lucru se poate produce într-un număr mare de moduri diferite. Incapacitatea sau chiar refuzul de a-și accesa propriile emoții sau aspecte ale propriei experiențe emoționale poate duce la deprivarea individului de informații extrem de valoroase și cu mare valoare adaptativă. O altă dificultate frecventă apare atunci când cel mai adaptativ răspuns emoțional este ascuns în spatele altor răspunsuri emoționale, ca atunci când frica se ascunde în satele furiei. În plus, persoanele care au probleme legate de reglarea emoțională pot fi copleșite de emoții puternice și dureroase sau, din contră, pot fi anesteziate și se pot distanța de propriile emoții.

Teoria proces-experiențială descrie de asemenea cum se schimbă oamenii, inclusiv cum învață să-și acceseze și să-și utilizeze emoțiile pentru a se auto-ghida spre cele mai potrivite acțiuni menite a face față situațiilor stresante și a-și regla emoțiile. Relațiile, inclusiv relația terapeutică, pot facilita învățarea emoțională, în primul rând prin furnizarea unui context de siguranță și suport. Acest context stimulează clientul să lucreze activ cu experiențele sale emoționale contradictorii, fapt ce-l ajută în final să dezvolte noi experiențe și o mai bună acceptare de sine.

Emoția este fundamentală în construcția sinelui și este un determinant cheie al auto-organizării. La cel mai basic nivel de funcționare, emoțiile reprezintă o formă adaptativă de procesare a informațiilor și de pregătire pentru acțiune, ele având rolul de a orienta omul în mediul său și de a-i promova starea de bine. Emoțiile au de asemenea rolul de a informa individul dacă o nevoie, valoare sau scop important poate fi atins sau, din contă, poate fi alienat într-o situație dată. Emoțiile sunt totodată implicate în stabilirea priorităților și sunt tendințe de a acționa în urma evaluării situației, luând în calcul scopurile, nevoile și preocupările persoanei.

Emoția este un fenomen cortical complet diferit de gândire. Are propriile baze neurochimice și fiziologice și reprezintă un limbaj unic prin care creierul uman se exprimă. Sistemul limbic este implicat fundamental în răspunsurile emoționale. Acesta guvernează multe dintre procesele fiziologice ale organimului uman, influențând automat sănătatea fizică.

O altă idee fundamentală în teoria proces-experiențială asupra emoțiilor este aceea că, în urma evoluției, cortexul emoțional a căpătat capacitatea de învățare complexă a răspunsurilor emoționale. Astfel, odată cu derularea unei experiențe de viață, se formează rețele neuronale care produc răspunsuri emoționale similare la apariția semnelor învățate legate de evemimente/ obiecte ce au produs anterior o anumită emoție. Aceste amintiri ale experiențelor emoționale trăite se structurează în scheme emoționale. Pe baza acestora oamenii reacționează automat la indicii ale situațiilor despre care au învățat că sunt periculoase, iar aceste reacții sunt rapide și nu implică gândirea. Spre exemplu, persoana adultă care simte frică atunci când aude vocea tatălui său, autoritar și dominant pe toată perioada copilăriei.

Schemele emoționale sunt structuri organizate și rafinate prin experiență, fiind ulterior stocate în rețele mnezice. Mai mult, procesarea emoțională pe baza acestor scheme este sursa principală de experiență emoțională și ținta intervenției și schimbării terapeutice în psihoterapia experiențială centrată pe emoție propusă de Leslie Greenberg și Robert Elliott.

Schemele emoționale se formează în urma unor evenimente cu o încărcătură emoțională puternică, cum ar fi trădarea sau abandonul, și care se traduc în reacții emoționale puternice. Cu cât emoția este mai intensă, cu atât crește probabilitatea ca aceasta să fie ”fixată” într-o schemă emoțională. Deci schema emoțională este formată de emoții conectate cu amintiri ale sinelui în situație. Drept rezultat, răspunsul emoțional poate fi retrăit în nenumărate rânduri și la mult timp după eveniment. Orice amintire a evenimentului dureros stimulează un răspuns emoțional asemănător.

Schimbarea structurii schemei emoționale memorate în cadrul psihoterapiei se realizează prin procesul de reconsolidare a memoriei. (Nadel & Bohbot 2001, citați de Greenberg, 2010) Teoriile clasice ale memoriei sugerează ideea că, imediat după ce s-a produs învățarea, există o perioadă de timp în care informația memorată este fragilă și labilă, iar după trecerea unui anumit timp amintirea respectivă devine permanentă. Pe parcursul perioadei de consolidare se poate perturba formarea amintirii; odată ce această fereastră în timp s-a închis, amintirea poate fi modificată sau inhibată, dar nu poate fi eliminată. O teorie și mai recentă asupra memoriei sugerează că de fiecare dată când o amintire este regăsită, schema de bază a acesteia devine din nou labilă și fragilă, ea necesitând o nouă perioadă de consolidare, numită reconsolidare. Această perioadă de reconsolidare permite o nouă șansă de perturbare a amintirii. Posibilitatea perturbării sau chiar distrugerii unei scheme emoționale învățate anterior prin blocarea reconsolidării are implicații clinice extrem de importante.

Schemele emoționale

Ideea de schemă nu are sensul de reprezentare mentală statică de natură lingvistică a unei emoții, ci de plan de acțiune dinamic, fiind vorba despre un proces. Acesta poate include și componente lingvistice, dar baza lui este formată din elemente preverbale: senzații corporale, imagini vizuale și uneori chiar și mirosuri. Mai mult, ele nu sunt direct disponibile spre conștientizare și pot fi accesate doar indirect, prin intermediul experiențelor care le-au produs. Pentru a le activa trebuie să activăm mai întâi experiențele specifice (ex.: o amintire), care trebuie să fie explorate sau exprimate înainte de a reflecta asupra lor. Această secvențiere a pașilor de intervenție este crucială în psihoterapia experiențială centrată pe emoții: activare, explorare și exprimare, reflecție. (Greenberg, 2002)

Mai mult, schemele emoționale sunt implicate în procese complexe de auto-organizare, iar aceste structuri ce rezultă din sinteza dinamică a mai multor scheme emoționale nu sunt nici ele entități statice sau permanente, ci se construiesc și se re-construiesc continuu, de la un moment la altul. Ele par a fi stabile doar datorită faptului că individul le reconstituie regulat, pornind de la aceleași componente de bază în interacțiunea cu situația problematică. Acest proces complex și dinamic necesită o analiză atentă și individualizată din partea terapeutului, bazată pe capacitatea empatică a acestuia și pe măiestria cu care ghidează clientul în etapele activării, explorării și exprimării schemelor emoționale.

Fiecare persoană are mai multe scheme emoționale care pot fi activate separat sau simultan. Structurile de auto-organizare ce rezultă din combinarea schemelor emoționale se manifestă sub forma unor ”voci” interioare. (Elliott & Greenberg, 1997) Aceste ”voci” au tendința de a ”vorbi” fie separat, fie în același timp, fie la unison fie în contradictoriu. Este vital ca terapeutul să recunoască și să respecte această multiplicitate de auto-organizare a ”vocilor”, deoarece acestea sunt o sursă importantă de creștere și adaptare creativă (Elliott, 2004).

Procesele componente ale unei scheme emoționale sunt prezentate de Robert Elliott, acesta făcând distincție între cinci elemente de bază: elemente perceptual-situaționale, elemente de expresie corporală, elemente simbolic-conceptuale, elemente motivațional-comportamentale și procesele nucleare ale schemei emoționale. Acestea sunt prezentate schematic în figura urmatoare: (după Elliott & all., 2004)

Psiholog Bucuresti

Schema emotionala

Elliott și Greenberg definesc procesele componente ale schemei emoționale astfel (Elliott & all., 2004):

  1. Elementele perceptual-situaționale – reprezintă mediul de viață trecut și prezent al persoanei, inclusiv conștiința imediată asupra situației curente și amintirile episodice.
  2. Elementele de expresie corporală – reprezintă reacțiile corporale ce însoțesc emoțiile, aici intrând atât senzațiile corporale imediate (ex.: senzație de nod la nivelul intestinelor însoțită de senzație de impulsuri electrice la nivelul brațelor și picioarelor) cât și expresia emoției (ex: expresie facială de teamă și râs nervos).
  3. Elementele simbolic-conceptuale – sunt reprezentări verbale sau vizuale ale proceselor schemei emoționale produse în urma conștientizării elementelor perceptual-situaționale și de expresie corporală. Acestea iau adesea forma unor afirmații verbale (ex.: ”Simt că aș putea fi atacat în orice moment”), dar includ și metafore asociate cu schema corporală (ex.: culoarea neagră, mirosul de fum de țigară).
  4. Elementele motivațional-comportamentale – sunt activate de procesele schemei emoționale și apar sub forma unor dorințe, nevoi sau intenții asociate (ex: de a fi protejat de atac) sau tendințe spre acțiune (acțiuni posibile; ex.: a scăpa de frică încercând să o ignore).
  5. Procesele nucleare ale schemei emoționale – organizează toate componentele schemei emoționale în jurul unei emoții particulare (ex.: teama legată de pierdere). Acestea pot fi recunoscute doar după auto-reflectarea asupra celorlalte patru elemente.

Procesarea emoțională optimă implică toate aceste elemente ale schemei emoționale. Atunci când persoana neglijează una sau mai multe dintre elemente, trăirea emoției nu este complet procesată. Spre exemplu, clientul poate avea tendința să-și proceseze experiența emoțională într-o manieră intelectuală, simbolic-conceptuală, utilizând etichete verbale fără referință la situația perceptuală, expresia corporală sau elementele motivațional-comportamentale. Este mult mai dificil să procesăm experiențe dureroase dacă una sau mai multe elemente ale schemei emoționale lipsesc.

Acesta este motivul pentru care în abordarea psihoterapeutică centrată pe emoție clientul este ajutat inițial să-și acceseze schemele emoționale în mediul sigur și permisiv al procesului terapeutic. Aceste condiții facilitează o procesare mai completă a schemelor emoționale, care la rândul său îi oferă clientului mai multe informații și, dacă este necesar, îi permite să-și restructureze schemele emoționale care nu mai sunt adaptative. (Greenberg, 2002)

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , , | 3 comentarii

Abordări clasice în psihoterapia experiențială: Terapia centrată pe persoană

Psiholog BucurestiÎn anii 1940, Carl Rogers şi-a prezentat primele idei asupra a ceea ce numim acum terapia centrată pe client. Acest tratament este mai preocupat de procesul terapeutic decât de expunerea unei teorii a personalităţii. În acest sens, este un tratament foarte pragmatic care se centrează pe relaţia dintre client şi terapeut. Carl Rogers consideră că relaţia terapeutică îndeplineşte toate condiţiile necesare unei schimbări benefice. Rolul terapeutului este de a înţelege empatic sentimentele clientului şi de a-i oglindi aceste sentimente. În acest fel clientul poate vedea distorsiunile din emoţiile şi comportamentul său şi poate iniţia procesul de schimbare.

În concepţia lui Carl Rogers, un terapeut eficient trebuie să aibă trei caracteristici de bază: să fie empatic, să-şi accepte necondiţionat clientul şi să fie congruent.

Pentru a realiza o schimbare, este necesar ca terapeutul să simtă în toată profunzimea sa lumea launtrică a clientului, cu toate semnificaţiile ei (Rogers, 1951). Dacă o persoană este înţeleasă, atunci ea va simţi că aparţine de cineva. A fi empatic înseamnă “a umbla în pantofii celuilalt”, a avea capacitatea de decentrare, de a renunţa la propriii ochelari prin care percepem lumea, pentru a intra în lumea clientului şi a o înţelege. Rolul terapeutului este de a fi o oglindă pentru client, în care să se poată percepe.

Acceptarea necondiţionată a clientului. Terapeutul trebuie să aibă o atiudine caldă, de acceptare a clientului, să-şi arate consideraţia pentru el ca individ. Raportarea trebuie să fie  bazată pe un sentiment asemănător cu cel simţit de părinţi pentru copii. Acest sentiment nu trebuie condiţionat de comportamentul actual. Terapeutul trebuie să fie deschis faţă de client, indiferent de sentimentele pe care acesta le exprimă. El respectă individul ca pe un tot unitar, necondiţionat, fără reţineri şi evaluări. Pătruns de atmosfera emoţională caldă a relaţiei terapeutice, clientul va începe să trăiască sentimentul securităţii. Orice trăire emoţională ar exprima, ea este înţeleasă şi acceptată de către terapeut. Această trăire emoţională securizantă îi permite să perceapă pentru prima oară sensul şi scopul unor aspecte ale trăirilor lui. Această percepţie mai clară este în sine tulburătoare şi generatoare de anxietate. Văzând însă că terapeutul percepe eul subiectului aşa cum el şi-l ştia şi îl acceptă, că percepe aspectele contradictorii pe care a refuzat să le conştientizeze şi le acceptă şi pe acestea ca fiind parte a personalităţii sale, clientul va descoperi acceptarea în persoana celuilalt, poate prelua această atitudine şi-şi va putea accepta aceste aspecte ale eului său, chiar dacă acest lucru va implica şi nevoia de schimbare. Prin acceptare necondiţionată i se oferă clientului responsabilitate, precum şi libertatea de a-şi exercita responsabilitatea în diferite decizii.

Congruenţa. Maturizarea personalităţii este stimulată dacă terapeutul, în relaţiile cu clientul, îşi exprimă sincer, nemascat sentimentele şi atitudinile trăite în momentul respectiv (Rogers,1951).

Teoria generală ce se află la baza acestei forme de psihoterapie este că toţi oamenii au o motivaţie de bază pentru autoactualizare, pe care Rogers o defineşte ca tendinţa inerentă a oamenilor de a-şi dezvolta capacităţi care să le îmbunătăţească viaţa. Oamenii au de asemenea nevoia de apreciere pozitivă din partea altora şi adesea această nevoie de a fi iubiţi de alţii devine atât de puternică încât renunţăm la nevoia de autoactualizare în expectaţia noastră de a primi dragoste. Scopul final al psihoterapiei centrate pe client este întărirea autoactualizării, dar scopurile intermediare se centrează pe reducerea problemelor cauzate de dependenţă faţă de privirea pozitivă din partea altora.

În această formă de tratament, terapeutul îi permite clientului să controleze multe decizii importante ale procesului terapeutic. Acest tratament este pe termen lung şi poate dura mai mult de un an.

Terapia centrată pe client are drept principală caracteristică non-directivitatea. Non-directivitatea este legată de stabilirea unei relaţii în care fiecare are responsabilitatea propriei persoane, a propriilor comportamente, a schimbărilor pe care le realizează. Este o relaţie de la egal la egal în care psihoterapeutul renunţă la teoriile pe care le-a învăţat, la poziţia de „expert”. Non-directivitatea nu este o condiţie chiar atât de uşor de îndeplinit. Ea nu trebuie confundată cu ideea că terapeutul trebuie să se comporte similar unui ecran neutru care îl reflectă pe celălalt, noţiunea psihanalitică ce descria rolul psihoterapeutului. La fel de uşor s-ar putea realiza confuzia cu stilul laissez-faire de a intra în relaţie. Ceea ce distinge maniera non-directivă de cea laisez-faire este atitudinea adoptată de psihoterapeut care, în primul caz, este acceptare necondiţionată şi încredere în capacităţile naturale ale celuilalt de creştere şi auto-direcţionare, iar în al doilea caz este de indiferenţă. Clientul sesizează această diferenţă de atitudine şi reacţionează la ea. Non-directivitatea exprimă şi ideea că evaluarea se exercită doar asupra propriei experienţe, atât de către client cât şi de către psihoterapeut, şi nu se extinde şi asupra celeilalte persoane.

Tehnicile propuse de Rogers sunt: clarificarea sentimentelor prezente ale clientului, reformularea conţinutului afirmaţiilor, de cele mai multe ori cu alte cuvinte pentru a se putea surprinde mai bine, mai nuanţat semnificaţia acestora, precum și acceptarea necondiţionată a clientului.

Cele şapte stadii stabilite de Rogers pentru descrierea procesului pe care îl parcurge clientul în cadrul terapiei sunt relevante şi pentru modul în care dinamica Eu real – Eu ideal contribuie la dezvoltarea personalităţii.

Stadiul 1: Există indisponibilitatea de a se comunica pe sine, comunicarea este despre elementele dinafară. Sentimentele sau semnificaţiile personale nu sunt nici recunoscute nici „posedate”. Constructele personale (în sensul lui Kelly) sunt extrem de rigide. Relaţiile apropiate şi de comunicare sunt considerate periculoase. În acest stadiu nu este recunoscută şi percepută nici o problemă. Nu există dorinţa de schimbare. Comunicarea internă este blocată. (Cucu-Ciuhan & all., 2006)

Stadiul 2: (Se face trecerea la el atunci când persoana se simte pe deplin ascultată) începe să vorbească despre subiecte care nu sunt legate de el. Problemele sunt percepute ca fiind exterioare Eului. Nu există simţul responsabilităţii personale pentru probleme. Sentimentele nu sunt descrise ca ţinând de propria persoană, ci, uneori, ca subiecte din trecut. Ele ar putea fi arătate, dar nu sunt recunoscute ca aparţinându-i. Experienţa este legată de structura trecutului. Constructele personale sunt încă rigide şi nu sunt recunoscute drept constructe, ci sunt concepute ca fapte din trecut. Pot fi exprimate contradicţii, dar sunt admise cu greu ca atare.

Stadiul 3: Există o curgere mai liberă a exprimării despre sine ca obiect,  există şi relatări despre experienţe legate de Eu ca obiect. Există relatări despre sine ca obiect reflectat ce există în principal în alţii (eu aşa cum mă văd alţii). Există exprimări despre sau descrieri ale sentimentelor şi semnificaţiilor personale care nu sunt prezente acum. Sentimentele sunt foarte puţin acceptate. În cea mai mare parte sentimentele sunt descoperite ca ceva ruşinos sau anormal sau inacceptabil în alte condiţii. Abia apoi sentimentele sunt experimentate şi, uneori, recunoscute ca sentimente, fără confuzii. Experienţa este descrisă ca şi cum ar fi în trecut sau cumva detaşată de Eu. Constructele personale sunt rigide, dar pot fi recunoscute drept ceea ce sunt şi nu ca fapte exterioare. Se face mai bine diferenţierea între sentimente şi înţelesuri, mai puţin global decât în stadiile anterioare. Sunt recunoscute contradicţiile din experienţă. Alegerile personale sunt adesea văzute ca ineficiente.

Stadiul 4: Clientul descrie sentimente mai intense de tipul celor care nu sunt experimentate în prezent. Mai departe, sentimentele sunt descrise ca obiecte ale prezentului. Ocazional sentimentele sunt exprimate ca în prezent, uneori răzbătând împotriva oricărei dorinţe a clientului. Există apoi tendinţa de a exprima sentimentele din prezentul imediat şi îi este frică şi este neîncrezător faţă de această posibilitate. Există o slabă acceptare deschisă a sentimentelor, deşi o anumită acceptare se poate vedea. Experienţa este mai puţin legată de structura trecutului şi poate apărea după o perioadă mai scurtă de amânare. Se iveşte o slăbire a modului în care este construită experienţa. Există nişte descoperiri ale constructelor personale, există recunoaşterea definită a acestor constructe şi începe să chestioneze validitatea lor. Se realizează o diferenţiere a sentimentelor, constructelor, semnificaţiilor personale cu a anumită tendinţă de a căuta o simbolizare exactă. Persoana îşi dă seama de preocuparea pentru contradicţiile şi incongruentele dintre experienţă şi Eu. Există sentimente de auto-responsabilitate în probleme. Deşi o relaţie apropiată încă pare periculoasă, clientul riscă să se bazeze într-o mică măsură pe trăirile sale afective.

Stadiul 5: Sentimentele sunt exprimate liber în prezent şi aproape de a fi experimentate pe deplin. Ele izbucnesc, se strecoară în ciuda fricii şi a neîncrederii pe care le simte clientul atunci când le experimentează din plin în prezent. Capătă contur tendinţa de a realiza că experienţa unui sentiment implică în mod direct un referent. Sentimentele care apar sunt însoţite de surpriză şi teamă, rareori de plăcere. Sentimentele sunt deţinute de către Eu într-o măsură din ce în ce mai mare şi se înfiripă dorinţa de a fi „Eu”. Experienţa este mai relaxată şi mai puţin amânată. Modalităţile în care este construită experienţa  sunt mai flexibile. Există multe descoperiri ale constructelor personale ca şi constructe şi o examinare critică a acestora. Se evidenţiază tendinţa puternică de diferenţiere a sentimentelor şi semnificaţiilor. Se confruntă deschis cu contradicţiile şi incongruenţele în experienţă. Creşte calitatea acceptării responsabilităţii pentru problemele care sunt întâmpinate şi preocupare pentru implicarea sa în ele. Dialogurile din cadrul Eului sunt mai libere, blocajele din comunicarea internă sunt reduse.

Stadiul 6: Sentimentele care înainte erau blocate, inhibate în stadiul de proces sunt experimentate acum, astfel că sentimentul ajunge la rezultatul său şi la plinătatea bogăţiei sale. Toate sunt acceptate ca şi conţinutul lor. Acestea sunt ceea ce sunt şi nu ceva care să fie negat, temut, înfruntat. Există calitatea de a trăi subiectiv în experienţă nu trăiri cu privire la ea. Eul începe să dispară ca obiect. Experienţa devine într-adevăr un proces. Apare uşurarea psihologică. Incongruenţa dintre experienţă şi conştiinţă este experimentată viu pe măsură ce se stinge în congruenţă. Constructul personal este dizolvat în experienţa de moment şi clientul simte nevoia să se îndepărteze de cadrul de referinţă anterior. Momentul experienţei din plin devine un referent clar şi precis. Diferenţierile din cadrul ei sunt clare. În acest stadiu nu mai există nici o problemă, internă sau externă. Clientul trăieşte, subiectiv, o fază a problemei lui. Nu este un obiect.

Stadiul 7: Sentimentele noi lui sunt experimentate imediat şi în toată bogăţia detaliilor, atât în relaţia terapeutică, cât şi în afară. Experienţa unor astfel de sentimente este utilizată ca un referent clar. Există sentimentul continuu şi crescând al posesiunii acceptate a sentimentelor aflate în continuă schimbare, o încredere bazală în propriile sentimente. Experimentarea a pierdut aproape complet aspectele legate de structură şi devine un proces, adică situaţia este experimentată şi interpretată în toată noutatea sa, nu ca trecut. Eul devine într-o măsura mai mare conştiinţa subiectivă şi reflexivă a experienţei. Constructele personale sunt reformulate, astfel încât să fie validate în cadrul experienţei mai târziu, dar chiar şi atunci să fie flexibile. Comunicarea internă este clară, cu sentimente şi simboluri bine potrivite şi termeni noi pentru sentimente noi. Există experienţa alegerilor eficiente ale noilor moduri de a fi. (Cucu-Ciuhan & all., 2006)

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti | 1 comentariu

Despre iubire

Lebede iubireSe pare că iubirea este un proces psiho-chimic. Cercetări recente au arătat că, atunci când ne îndrăgostim, în organismul nostru se produc o serie de modificări biochimice, care determină modificări comportamentale. Astfel, crește nivelul adrenalinei și scade nivelul serotoninei, noi având tendința să manifestăm un comportament obsesiv față de persoana de care ne simțim atrași și de a-l idealiza, de a-l considera perfect. Creierul nostru percepe această etapă ca pe una stresantă, motiv pentru care va crește nivelul cortizolului, hormon ce se eliberează ca răspuns la stres. De asemenea, studiile au arătat că în această etapă crește nivelul testosteronului la femei, în timp ce la bărbați nivelul acestui hormon scade. Este ca și cum natura ar încerca să elimine diferențele dintre bărbat și femeie, cu scopul facilitării procesului de procreație. Cu cât experiențele dintre cei doi parteneri se intensifică, de exemplu atunci când aceștia se sărută, crește nivelul dopaminei, precum și cel al oxitocinei, supranumit și ”hormonul iubirii”, făcându-i pe cei doi să-și dorească mai mult.

Odată cu trecerea timpului și cu stabilizarea relației, nivelul cortizolului scade, deoarece noi suntem din ce în ce mai siguri de reciprocitatea sentimentelor partenerului și, implicit, nivelul nostru de stres se reduce. Sunt studii care arată că după aproximativ un an nivelul de serotonină va reveni la valori normale, ceea ce va duce la reducerea semnificativă a gândirii de tip obsesiv legate de partener și a comportamentelor obsesive. Acest moment marchează sfărșitul primelor două faze ale iubirii: dorința și atracția. Urmează ce-a de-a treia fază a iubirii, atașamentul, care poate dura de la câteva luni la tot restul vieții. Aici intervin variabile pur psihologice, legate de personalitatea fiecărui partener în parte și de compatibilitatea lor. O explicație plauzibilă este dată de teoria atașamentului. Stilul de atașament este dezvoltat încă din copilărie, în relație cu cea mai semnificativă persoană din viața noastra, adică cu mama. Vorbim despre un stil de atașament securizant, atunci când mama i-a împlinit constant și responsabil nevoile copilului, un stil evitant, atunci când mama a fost distantă și neimplicată, sau un stil ambivalent, atunci când mama a avut un comportament ambivalent, adică a fost uneori responsivă la nevoile copliluliui, dar alteori l-a neglijat. Dacă de exemplu ambii parteneri au un stil de atașament securizant, ei vor avea o capacitate ridicată de a se implica în această etapă pe termen lung, deoarece au amândoi tendința de a fi încrezători că nevoile le vor fi împlinite. Dacă însă unul dintre parteneri are un stil de atașament evitant, el crede cu tărie la nivel subconștient că nevoile sale nu vor fi împlinite, iar această credință cu siguranță că îi va influența implicarea în această etapă a relației. De asemenea, dacă unul dintre parteneri are un stil de atașament ambivalent, atunci el pleacă de la premiza că nu se știe niciodată dacă nevoile lui vor fi împlinite, motiv pentru care se va simți nesigur odată cu scăderea atracției și va căuta o nouă stimulare.

Dragostea adevărată este aceea care trece cu bine de aceste etape și duce la o relație de atașement de lungă durată. Vorbim aici despre o relație de parteneriat bazată pe încredere și sprijin reciproc necondiționat, pe implicare reală în construcția unui plan comun de viitor.

Publicat în Despre Psihoterapie, Despre părinți | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Abordări clasice în psihoterapia experiențială: Gestaltterapia

Arbori infloritiFritz Pearls, asistat de soţia sa Laura, au creat la începutul anilor `40 ceea ce numim acum gestaltterapia, o nouă terapie a restructurării şi optimizării persoanei. Psihologia gestaltistă ia în calcul relaţia dintre conţinut şi context în viaţă, sau relaţia figură-fond. Norii care plutesc pe cer sunt un bun exemplu de figură şi fond, sau conţinut şi context.

Pe planul personalităţii, experienţele conştiente ale persoanei reprezintă conţinutul sau forma (ex: sunt conştient de florile roşii pe care le văd pe marginea aleii când merg pe stradă), iar tot ce este persoana, toate experienţele trecute pe care le-a avut (ex: legate de mersul pe stradă) reprezintă contextul sau fondul.

Conţinutul are înţeles doar în relaţie cu contextul. Ex: florile pot să-mi inspire dezamăgire sau să mi se pară ameninţătoare, în funcţie de experienţa mea trecută. Practic, conţinutul se poate asemăna cu o singură fotografie statică dintr-un film, ce reprezintă contextul.

Problemele existenţiale ale persoanei furnizează contextul şi înţelesul pentru conţinuturile experienţiale momentane ale interacţiunilor şi reacţiilor din viaţa de zi cu zi. Faptul că persoana devine conştientă de aceste probleme existenţiale furnizează contextul în care se poate accelera vindecarea altor probleme (ex: legate de relaţiile cu părinţii, claustrofobie, anxietate, probleme cu autoritatea, teama de rejecţie, etc.).

Problemele existenţiale sunt atât de adânci şi de fundamental ameninţătoare, încât motivează evitarea cu orice preţ prin mecanisme nevrotice de apărare. Ameninţarea fundamentală este aceea de a nu exista, adică ameninţarea existenţială. Modul în care mă definesc pe mine însumi determină ce anume interpretez a fi ameninţător. Dacă mă definesc pe mine însumi prin serviciul meu, atunci a-mi pierde serviciul este o ameninţare la însăşi existenţa mea. Dacă mă definesc pe mine că “nu sunt tipul de om care face cutare lucrul”, când fac lucrul respectiv mă simt ameninţat cu non-existenţa. Scopul nostru ca indivizi este să ne protejăm de ameninţarea cu anihilarea prin orice modalitate de apărare.

În psihologia gestaltistă, întreaga personalitate apare ca un întreg format din polarităţi. De exemplu: cel puternic şi cel slab, cel frumos şi cel urât, cel iubit şi cel neiubit, cel drept şi cel nedrept. O personalitate sănătoasă reuşeşte să concilieze în comportamentul său cele două polarităţi plasându-se între ele, la o distanţă variabilă în funcţie de situaţie. O personalitate care acceptă existenţa polarităţilor va evita gândirea de tip dihotomic, sesizând şi modalităţile intermediare. În acest fel creşte responsabilitatea individului, capacitatea sa de a da un răspuns comportamental adecvat situaţiei. În loc să se opteze pentru una din două posibilităţi opuse, individul alege să concilieze cele două polarităţi într-o soluţie creativă care va îmbogăţi atât mediul, cât şi propriul repertoriu comportamental. (Cucu-Ciuhan & all., 2006)

Dintre dihotomiile cu cele mai nefaste consecinţe pentru personalitate fac parte aceea dintre figură şi fond şi cea dintre sine şi mediul înconjurător.

Atunci când între figură şi fond se stabileşte o dihotomie clară, cele două situaţii create sunt următoarele:

-fie figura se schimbă prea repede şi nu mai este timp pentru ca nevoia care a stat la baza ei să fie satisfăcută. Acest proces este specific isteriei.

-fie figura se schimbă prea încet şi nu mai lasă loc unei noi configuraţii figură / fond care să servească satisfacerii unei noi nevoi. Acest proces este specific compulsivităţii.

Dihotomia între sine şi mediul înconjurător poate substitui polaritatea creată de cele două. Atunci când individul consideră că el şi mediul constituie o dihotomie, în loc să realizeze o adaptare creativă, care să realizeze o sinteză între cele două, se situează într-una din cele două situaţii:

-fie adaptarea se realizează prin automodelare în funcţie de modele exterioare, care nu ţin neapărat cont de propria individualitate şi potenţialul acesteia, ajungându-se la un conformism excesiv, la o personalitate lipsită de originalitate, cu comportamente stereotipe,

-fie persoana se impune pe sine mediului fără a ţine cont de ceilalţi, comportament ce caracterizează narcisismul patologic.

Pentru Perls este important să se înţeleagă că tocmai conceperea lumii şi a sine-lui ca polarităţi permite o adaptare holistică creativă a individului, el creându-se pe sine şi mediul sau în acelaşi timp. Atunci când cele două sunt considerate ca reprezentând o dihotomie se poate deduce că omul optează fie pentru una, fie pentru cealaltă. Ca polarităţi el se situează undeva între ele, la o distanţă variabilă de cei doi poli, întotdeauna în funcţie de situaţie putându-se apropia de unul sau de celălalt fără a-şi pierde mobilitatea. Aceste precizări sunt cu atât mai importante cu cât cei care le trec cu vederea cad mai ales în capcana de a considera că individul este susţinut să capete auto-suport, adică să poată acţiona fără a ţine cont de mediu, în acest fel ajungându-se la alienarea individului de mediu. Cum afirma Perls: „tu şi mediul tău nu sunteţi entităţi independente, împreună constituiţi un sistem funcţional, influenţându-vă mutual, total. Fără mediul tău –stările afective, gândurile, tendinţele tale de acţiune nu s-ar organiza, concentra şi nu ar avea o direcţie; pe de altă parte, fără tine ca organizare diferenţiată a conştiinţei, mediul tău ar fi non-existent pentru tine. Simţul interfuncţionării unitare a ta şi a mediului tău este contactul, procesul contactării este formarea şi modelarea contrastului figură / fond, care este, aşa cum am văzut, rezultatul atenţiei spontane şi al excitării crescute. Pentru tine, ca fiinţă umană, contactul este atunci realitatea ultimă.” (Perls, F., 1965, pag. 73)

Stadiul iniţial al terapiei, pentru orice simptom, este ajutarea persoanei să se dez-identifice de problema prezentă. Ea trebuie să aibă o experienţă nouă şi diferită, să descopere că ea ca persoană este mai mult decât sursa stresului său, cu care se identifica până acum. “Transformarea reală se produce atunci când ne deplasăm de la a fi conţinutul propriei noastre vieţi, la a fi contextul, sau spaţiul în care viaţa se desfăşoară” (Wolinsky, 1991, citat de Zimberoff, 2001). Simplul fapt de a păşi în afara problemei crează imediat un context pentru problemă.

Stephen Wolinsky (1991) propune patru modalităţi de a extinde contextul şi astfel a ajunge la rezolvarea terapeutică (după Zimberoff, 2001):

  1. Extinderea contextului prin includerea corpului. Atunci când ne reconectăm cu experienţa noastră somatică, când ne afundăm în corpul nostru, noi ne deschidem spre mai multe informaţii şi spre o experienţă mult mai unificată. Spre exemplu, dacă devenim capabili să corelăm teama cu o senzaţie de gol în capul stomacului, atunci ne putem identifica mai uşor emoţiile şi avem şi o cale adiţională de acces spre ele. “Amintirile corporale”, adică amintirile care ne revin mai întâi pe cale somatică şi abia apoi pe cale cognitivă, sunt cele mai bune exemple despre importanţa extinderii contextului experienţei prin includerea corpului.
  2. Extinderea contextului persoanei prin includerea self-ului. Conectăm simptomele şi experienţa corpului cu self-ul. Aşa cum persoana a disociat simptomele de corpul său, ea le-a disociat şi de simţul self-ului. Vindecarea necesită ca persoana să se accepte pe sine mai mare decât simptomul său, dar încorporând simptomul. “Nu este numai senzaţia mea de gol în capul stomacului, ci şi teama mea”. Această extindere a contextului pregăteşte persoana pentru activitatea de martor.
  3. Extinderea contextului prin includerea reţelei sociale. Clientul trăieşte în interiorul unui sistem de suport, atât pozitiv cât şi negativ, al unui context interpersonal mai larg, iar terapia eficientă trebuie să se adreseze acestei realităţi sistemice. Clientul trebuie să fie capabil să integreze experienţa terapeutică în viaţa sa de zi cu zi, să găsească resurse interne pentru schimbare.
  4. Extinderea contextului persoanei prin includerea martorului interior. A păşi în afara simptomului, a reacţiei, a problemei sau a atitudinii pentru a observa îl ajută pe client să aibă o perspectivă mai largă, să creeze un “spaţiu de manevră” necesar pentru a se produce o schimbare reală. Acest “observator” este “martorul interior”, acea parte din noi care conţine întreaga noastră experienţă, cel mai “larg” context din viaţa persoanei respective.

Pentru a explica acest proces al conştientizării în terapia gestaltistă, Welwood (2000) foloseşte o analogie: conştientizarea ca o oglindă. În cea mai constrictivă formă de conştientizare, absorbit în totalitate de conţinuturile conştientului, persoana este captivată şi se pierde în reflecţiile din oglindă. Extinzând gradat contextul conştientizării, persoana păşeşte dincolo de aparenţele din oglindă, fiindu-le martor, studiindu-le şi dezvoltând o relaţie mult mai obiectivă cu ele. În final, persoana extinde conştientizarea în a deveni oglinda însăşi, văzând astfel cu claritate şi experimentând în totalitate. Oglinda există pur şi simplu, fără a se separa de reflexiile sale (reprimare selectivă) sau fără a se confunda cu ele (identificare selectivă). Reflexiile negative nu pătează oglinda, chiar dacă sunt neplăcute. Reflexiile pozitive nu îmbunătăţesc oglinda, chiar dacă sunt plăcute şi aduc bucurie. Toate reflexiile sunt acceptabile şi atenuabile (după Zomberoff, 2001).

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , | 1 comentariu