Proiectul ACCES la Educație, Servicii și Comunitate pentru copiii și adulții în scaune rulante


Granturi SSEIMG_6630 IMG_6624În perioada Ianuarie 2015 – Aprilie 2016, Cabinetul Individual de Psihologie Geanina Cucu-Ciuhan furnizează serviciile de consiliere psihologică individuală și de grup de suport pentru 68 de beneficiari, în cadrul proiectului ACCES la Educație, Servicii și Comunitate pentru copiii și adulții în scaune rulante, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Beneficiarul proiectului este Fundația Motivation Romania.

http://www.motivation.ro/ro/programe-proiecte/acces-la-educa-ie-servicii-i-comunitate-pentru-copiii-i-adul-ii-in-scaune-rulante-din-romania

În cadrul programului, fiecare beneficiar va participa la câte 26 de ore de consiliere de grup (grup de suport) și câte 3 ore de consiliere individuală.

Programul grupului de suport va fi unul de dezvoltare și optimizare personală, bazat pe principiile psihoterapiei umanist-experiențiale, tehnicile utilizate fiind de tip expresiv-creativ. Scopul principal al grupului de suport va fi sprijinirea beneficiarilor pentru a-și dezvolta inteligența emoțională, astfel încât aceștia să poată face față mai bine problemelor existențiale și a trăi într-o mai bună armonie cu ei înșiși și cu alți oameni.

Programul de consiliere individuală va cuprinde psihoterapia depresiei sau a tulburărilor anxioase generate de adaptarea la stilul de viață impus de handicapul motor.

Reclame
Publicat în Despre Psihoterapie, proiecte | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Lasarea cărții ”Managementul stresului” la Tîrgul de carte Gaudeamus

Managementul stresuluiAstăzi, 22 noiembrie 2014, a avut loc la Târgul Internaţional GAUDEAMUS Carte de învăţătură, pavilionul central Romexpo, lansarea cărții noastre ”Managementul stresului. Aplicații ale pshoterapiei experiențiale centrate pe emoții”, publicată în luna iulie la Editura SPER.

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , | 1 comentariu

Lucrul cu furia maladaptativă în psihoterapia experiențială centrată pe emoții

Furia maladaptativaFuria este emoție maladaptativă fie atunci când ea nu mai are rolul de protecție împotriva rănirii sau altei agresiuni, fie atunci când devine destructivă.

Reacția furioasă a clientului la bunătate sau intimitate poate avea la bază experiențe anterioare de încălcare a granițelor personale sau un istoric personal în care acesta și-a format credința irațională că nimeni niciodată nu face nimic bun gratis, fără a dori sau solicita ceva în schimb. Furia este interpretată ca fiind maladaptativă dacă clientul reacționează cu furie la bunătatea necondiționată a altei persoane.

Furia destructivă poate adesea să-și aibă izvorul într-un istoric al clientului încărcat de experiențe violente. Dacă în copilărie clientul a suferit violență verbală și/sau fizică în mod repetat, furia destructivă îi poate cauza probleme majore în relațiile prezente. Va avea tendința să manifeste accese de furie fără control asupra partenerului, cu ieșiri temperamentale frecvente sau să se simtă frecvent iritat fără a avea un motiv real sau suficient de concludent. Acest tip de activare emoțională negativă este de regulă conectată cu evenimente trecute, dar clientul este incapabil să o controleze.

Abordarea terapeutică cea mai potrivită cu acești clienți este de a-i ajuta să devină atenți la semnele corporale și la emoțiile pe care le experiențiază înainte de a exploda. Clientul va învăța în cadrul protejat al terapiei cum să observe toate stările corporale și toate gândurile asociate cu furia. Apoi, el va fi capabil să identifice o altă emoție, de data aceasta adaptativă, care a fost de regulă acoperită de furie. De cele mai multe ori această emoție primară adaptativă este fie frica fie durerea, determinate de nevoia nesatisfăcută în copilărie de a fi iubit. Adesea, furia dezadaptativă a clientului nu are nicio legătură cu cineva sau ceva din prezent pe care acesta ar fi cu adevărat furios, ci este legată de o nevoie a sa neîmplinită. Odată ce clientul înțelege acest lucru, el poate începe să proceseze diferit această experiență emoțională și sa dezvolte mecanisme de prevenire a furiei.

Un caz tipic este acela al clientului care a fost crescut de o mamă ce suferă de o boala mentală gravă, spre exemplu schizofrenie. Pe tot parcursul copilăriei, acest client a trebuit să facă față violenței verbale sau poate chiar și fizice din partea mamei, rigidității regulilor impuse de aceasta, precum și crizelor și decompensărilor care apăreau neprevazut, pentru care el nu se putea pregăti. Clientul poate deveni conștient că pe parcursul întregii copilării a trăit o puternică și permanentă furie “pe boală”, caracterizată ca fiind ceva fără explicație, netratabil și imprevizibil. Scopul explorării terapeutice este identificarea emoției primare funcționale care a fost în tot acest timp acoperită de furie. Aceasta poate fi frica – ne referim aici la frica de imprevizibil – copil fiind îi era în permanență frică de posibilitatea declanșării unei noi crize psihotice a mamei. O altă emoție primară funcțională poate fi tristețea că nu a avut parte de iubirea mamei.

Furia maladaptativă se poate activa de exemplu în prezent în relația cu partenera de viață, în orice situație ce implică un anumit grad de imprevizibil. Clientul poate povesti că se înfurie atunci când partenera încearcă să-l protejeze și să ia asupra ei responsabilitatea unei activități de care depinde bunăstarea familiei. Acesta va fi de fapt motivul pentru care clientul va veni la cabinetul de psihoterapie – faptul că are accese de furie necontrolate față de parteneră, în special când aceasta este evident bine intenționată, iar reacțiile lui îi deteriorează relația de cuplu. Rolul nostru în terapie este să ajutam clientul să identifice și să înțeleagă schema sa emoțională dezaptativă primară și modul în care aceasta îi afectează relația curentă. În cazul acestui client, este posibil să aflăm că furia acoperă teama de neprevăzut și că, atunci când altcineva controleaza situația, el percepe acea situație ca fiind amenințătoare. El reacționează cu furie la propria teama de imprevizibil, mai exact la nevoia sa primară neîmplinită de siguranță, după o schemă învățată bine în copilărie. Odata înțeleasă această schemă, clientul va putea dezvolta mecanisme de identificare și de prevenire a furiei.

Leslie Greenberg propune un foarte frumos exercițiu experiențial de control al furiei maladaptative. Instrucțiunile pe care i le dăm clientului urmează acest algoritm: Identifică situațiile în care ești furios/furioasă pe partenera/partenerul tău. Notează aceste situații și modul în care ele te fac să te simți. Convinge-te că emoția principală este de furie. Identifică gândurile pe care le asociezi acestei emoții. Pune cuvinte în vocea negativă din mintea ta relaționată cu aceste emoții – ce crezi despre tine și despre alții, despre viitor, când ești în această stare. Vezi dacă ești pe deplin convins/convinsă de tot ce spune această voce negativă. Este cumva prezentă și o altă voce, mai puțin dominantă? Dacă da, poți s-o utilizezi pentru a avea o altă perspectivă? Acum reflectează asupra opusului furiei – calitatea căldurii, iubirii, bunătății. Este vreo cale prin care ai putea să lași furia să plece? Imaginează-ți persoana pe care ești furios / furioasă. Poți să te conectezi cu ce anume apreciezi la această persoană? Poți simți iertarea sau iubirea? Încearcă să spui ”Te iert”. Lasă furia și resentimentele să plece și să fie înlocuite de căldură și grijă.

Greenberg pleacă de la premiza că furia maladaptativă vine din violența verbală și/sau fizică suferită de client în trecut, iar acesta trebuie să învețe în terapie să fie atent la ce anume simte în viața curentă, în relația cu partenerul, înainte de a exploda. Identificându-și la timp stările emoționale și simptomele corporale, acesta va învăța să le controleze.

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Experiența divorțului prin ochii copilului

Poate unul dintre cele mai delicate și mai încărcate emoțional momente din activitatea de psihoterapeut este atunci când ne este adus în terapie un copil care trebuie să facă față unui proces de divorț al părinților. În acest context este foarte important să înțelegem cât mai bine posibil și în profunzime experiența lui cu privire la divorțul părinților. Experința ”aceluiași” divorț este extrem de diferită pentru copil comparativ cu părinții. Chiar și cea mai empatică mamă va întâmpina dificultăți majore dacă va fi rugată să descrie cum vede copilul ei divorțul. Adesea ”vocea copilului” nu este auzită în tot acest tumult de evenimente, ea fiind umbrită de interpretările pe care fiecare dintre părinți le face, de cele mai multe ori în interes propriu.

Ce se întâmplă în mintea noastră când ascultăm povestirile unui copil…

Atunci când un adult încearcă să empatizeze cu un copil, el se proiectează adesea în amintirile din propria lui copilărie. Ascultă povestirile copilului ca fiind reconstrucții ale propriei sale copilării. Trebuie să fim conștienți de aceste aspecte și să încercăm să reflectăm și să înțelegem autentic experiența copilului. Nu este vorba numai despre a-l lăsa pe copil să vorbească, ci mai ales de a fi cu adevărat atenți la ce spune el și mai ales la ce anume auzim din ceea ce spune copilul.

Un număr important de studii de specialitate arată că grijile pe care și le face copilul sunt mult mai centrate pe aspecte ”practice” și pe strategia pe care trebuie să o adopte pentru a se adapta noilor condiții de viață. Într-o cercetare complexă, Smart (2002) susține că cei mai relevanți factori pe care trebuie să-i luăm în considerație atunci când vorbim cu copilul despre experiența divorțului sunt percepțiile și preocupările lui despre aspecte practice precum: spațiul fizic, spațiul emoțional, spațiul psihologic, timpul egal, timpul de despărțire, timpul pentru sine, suferința legată de împărțirea timpului și time sharing.

Spațiul fizic se referă la aspectele practice de a trece dintr-o locuință în alta. Include examinarea preocupărilor pe care copilul le are cu privire la organizarea hainelor, jucăriilor și spațiului de lucru pentru teme. Preocupări legate de cum își va informa prietenii unde este și cum va putea să se întâlnească cu ei. Preocupări legate de cum își va aminti unde (la locuința cărui părinte) trebuie să fie și când.

Spațiul emoțional se referă la climatul emoțional diferit din locuința fiecăruia dintre părinți. Copilul nu se mută doar dintr-o casă fizică în alta, ci și dintr-un spațiu emoțional în altul. Copilul poate reacționa la schimbarea climatului emoțional între locuința mamei și locuința tatălui. El se poate simți diferit în fiecare dintre cele două locuințe. Distanța geografică dintre locuințele celor doi părinți poate crea o dinstanță emoțională între copil și părinte. Smart (2002) a constatat că, deși un copil se poate simți la fel de bine cu fiecare dintre cei doi părinți, depalasarea de la o locuință la alta îl poate face să simtă nevoia unei ajustări emoționale.

Spațiul psihologic se referă la diferențele ce apar între cele două locuințe în ceea ce privește structura, organizarea, regulile casei, codurile de comportament, expectanțele, standardele de viață etc. Copilul poate găsi dificil să se adapteze unei locuințe care nu corespunde filosofiei lui de viață, credințelor lui despre cine este și unde ar trebui să trăiască.

Timpul egal se referă la tendința părinților, avocaților și judecătorilor de a propune ca cei doi părinți să împartă în mod egal timpul petrecut cu copilul. Rigiditatea acestui tip de program poate afecta nevoia copilului de flexibilitate în timpul petrecut în fiecare dintre locuințe. Exemplu: Copilul este programat într-o anumită zi să petreacă timp cu tatăl, dar el simte nevoia să stea cu mama în ziua respectivă – când cei doi părinți discută pot avea tendința de a nu ține cont de nevoia emoțională a copilului. – Copilul se poate simți frustrat de rigiditatea acestui tip de program, dar va evita să discute despre această frustrare cu părinții, fiind conștient de nevoia părinților de competiție pe tema timpului petrecut cu el – va decide să nu-i supere pe niciunul dintre ei și, implicit, să renunțe la dorinșa sa.

Timpul separat se referă la timpul petrecut de copil departe de unul dintre părinți. Unora dintre copii nu le place să petreacă timp departe de unul dintre părinți (copilul este mai atasat de mamă). Alți copii simt că nu trebuie să fie obligați să petreacă timp cu un unul dintre părinți dacă ei nu doresc/nu simt nevoia să facă asta (ex: ar copilul prefera să nu fie obligat să meargă la tata dacă nu vrea). Sunt copii care își fac griji în legătură cu unul dintre părinți atunci când sunt cu celălalt părinte – copilul poate crede că dacă pleacă de lângă un anumit părinte, acesta se va simți singur. Copilul poate considera că timpul petrecut în casa unuia dintre părinți nu este de calitate, din diferite motive: părintele este mai puțin disponibil, mai puțin implicat, locuința nu are facilitățile cu care el este obișnuit etc.

Timpul pentru sine se referă la lipsa timpului pe care copilul ar trebui să-l petreacă făcând activitățile pe care le îndrăgește. De multe ori, această tendință a părinților de a ”împărți” pănă la ultima secundă timpul copilului între ei nu ține cont de nevoia acestui de a avea timpul lui. Copilul va simți că, odată cu divorțul părinților, are mai puțin timp pentru sine și mai puțin timp pe care să-l poată petrece cu prietenii. Suferința legată de împărțirea timpului se referă la acei copii care, locuind permanent cu unul dintre părinți, trebuie să aștepte să petreacă timp cu celălalt. Sau așteaptă și este dezamăgit – părintele nu vine sau reduce timpul petrecut cu el. Copilul va avea tendința să măsoare afecțiunea părintelui folosind măsura timpului petrecut cu el sau cât de prompt este la ”întâlniri”.

Time sharing apare atunci cînd părinții păstrează o relație foarte bună după divorț și petrec timp împreună cu copilul – acesta se poate bucura în același dimp de prezența amândorura și poate aprecia înțelegerea și armonia dintre ei. Este o situație ideală, din păcate extrem de rară, mai ales în cultura noastră…

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Competența parentală – ce este și cum o evaluăm în psihologia clinică

Un aspect provocator al demersului de evaluare psihologică clinică a copilului și familiei este definirea comportamentelor, atitudinilor, credințelor și valorilor care reprezintă un nivel satisfăcător sau ”suficient de bun”al competențelor parentale. Când vorbim despre competență parentală, din punct de vedere psihologic, ne referim practic la ideea de competență emoțională a părintelui.

Părintele competent emoțional este capabil să mențină afecțiunea și respectul copilului, își admiră copilul și îi respectă opiniile, își ghidează copilul spre scopuri prosociale. Fără o supraveghere adecvată și autentică din partea părintelui, copilul va găsi îndrumare la alte persoane, cel mai adesea la grupul de prieteni, iar de cele mai multe ori acești prieteni sunt și ei, la rândul lor, în același tip de relație disfuncțională din punct de vedere emoțional cu părinții lor.

Competența emoțională la adulți este un aspect fundamental al capacității parentale, deoarece emoțiile părinților afectează sănătarea relației părinte-copil. Emoțiile intense constituie o componentă importantă a vieții de părinte. Adesea părintele experiențiază emoții contradictorii în relația cu copilul – pe lângă emoțiile pozitive de bucurie, afecțiune, iubire, apar inevitabil și emoții negative precum furia sau teama că ar putea să-și piardă controlul și să-și răneacă copilul. Modul în care părintele gestionează aceste emoții definește calitatea mediului în care crește copilul și prezice dezvoltarea favorabilă sau defavorabilă a acestuia. Mediul de dezvoltare al copilului este considerabil mai favorabil atunci când părinții exprimă și trăiesc emoții pozitive. Chiar și emoțiile negative pasagere dintre adulți cauzează distres și agresivitate la copiii mici.

Nivelul de stres joacă și el un rol extrem de important. Părinții care experiențiază un nivel ridicat de stres sau un nivel scăzut de suport social au tendința de a prezenta deficiențe importante în abilitățile parentale și să impună reguli de disciplină mult mai dure sau chiar extreme. Aceste deficiențe se datorează impactului pe care stresul, respectiv suportul, îl au asupra emoțiilor părintelui. Cercetările realizate pe această temă au arătat corelații importante pozitive între nivelul de stres și emoțiile negative, precum și între gradul de suport și emoțiile pozitive.

Emoțiile negative cronice și intense la părinți sunt un semn clar de disfuncție a familiei. Studiile arată că ele sunt prezente mai ales în familiile la mamele abuzive, mamele copiilor agresivi, mamele care trăiesc în sărăcie.

Parentingul competent cuprinde comportamente care facilitează dezvoltarea sentimentului de competență la copil – acestea sunt:

1.       Părintele este activ și pozitiv implicat în viața copilului.

2.       Dialogul dintre părinte și copil este direct, deschis și cooperant.

3.       Părinții comunică între ei cooperant.

4.       Părintele este flexibil în stabilirea limitelor de comportament.

5.       Părintele modulează în mod potrivit exprimarea iubirii și intimității.

6.       Părintele stabilește limite clare între copil și mediu.

7.       Părintele identifică și înțelege nevoile copilului.

8.       Părintele face observații corecte atât asupra comportamentului copilului, cât și asupra propriului său comportament.

9.       Părintele dezvoltă și încurajează independența, dezvoltarea personală, responsabilitatea socială și încrederea în sine a copilului.

10.    Părintele dezvoltă și întărește stima de sine a copilului.

11.    Părintele cunoaște punctele tari și punctele slabe ale copilului.

12.    Părintele este perceput de către copil ca un model de rol pozitiv.

13.    Părintele aplică strategii potrivite de disciplinare.

14.    Părintele sprijină relația copilului cu celălalt părinte.

15.    Părintele încurajează comportamentele adecvate social și respectul pentru regulile care guvernează societatea.

Parentingul deficitar reprezintă orice atitudine sau comportament al părintelul care expune copilul la risc. Poate fi vorba despre: comportamente adictive, abuzive sau disfuncționale din punct de vedere emoțional, comportamente sau atitudini nepotrivite din punct de vedere social. Părinții care se încadrează în acest grup pot crește copii cu probleme emoționale, psihologice, sociale sau educaționale. Comportamentele de parenting deficitar cuprind:

1.       Consumul și abuzul de substanțe

2.       Abuzul fizic

3.       Abuzul sexual

4.       Stilul de parenting caracterizat prin neglijare

5.       Stilul de parenting autoritar

6.       Consumul și abuzul de alcool

7.       Abuzul emoțional/psihologic

8.       Abuzul verbal

9.       Abuzul de putere și control în relație

10.    Boala mentală gravă a părintelui

Evaluarea competențelor parentale. Budd (2001) propune un model sistematizat al evaluării competențelor parentale. Conform acestui model, se recomandă focalizarea pe capacitățile și deficiențele persoanei ca părinte și pe relația pãrinte-copil. Caracteristicile psihologice ale persoanei trebuiesc relaționate cu aspectele specifice ale rolului de părinte, subliniind modul în care fiecare trăsătură psihologică poate deveni un factor protectiv sau un factor de risc pentru copil. Evaluarea trebuie de asemenea să se centreze pe capacitățile funcționale ale părintelui, măsurând ce înțelege, crede, știe, face plus ce este capabil să facă în viitor pentru copil.

Abordarea trebuie să fie una constructivă, centrată pe identificarea punctelor tari ale părintelui mai degrabă decât pe vânarea deficiențelor. În final trebuie să facem o evaluare comparativă a competenței parentale a celor doi părinți.

În acest context, Budd definește termenul de ”competența parentală minimă”. Aceasta este pragul inferior acceptabil al abilităților parentale, considerat suficient pentru a proteja siguranța și bunăstarea copilului.

Budd a descris șapte criterii care definesc competența parentală minimă:

1.       Funcționarea intelectuală a părintelui

2.       Funcționarea socială și capacitatea de adaptare a părintelui

3.       Personalitatea părintelui și funcționarea emoțională

4.       Cunoștințele, atitudinile și percepțiile părintelui

5.       Interacțiunile părinte-copil

6.       Nevoile de dezvoltare ale copilului

7.       Răspunsul părintelui la intervențiile anterioare și potențialul de schimbare.

Principalele metode de evaluare a competențelor parentale sunt:

1. Interviul clinic semistructurat – în care aceleași întrebări să fie puse ambilor părinți, permițând astfel compararea răspunsurilor, dar în același timp să permită și particularizarea relației unice pe care fiecare dintre părinți o are cu copilul.

2. Testele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile de validitate. Aici intră atât inventare de personalitate, pentru a avea o imagine clară asupra trăsăturilor de personalitate ale părinților, în măsura în acea acestea le influențează competența emoțională, cât și testele clinice, cu scopul de a identifica eventualele tulburări mentale grave la părinți.

3. Chestionarele de tip self-report se utilizează în special pentru a măsura/ analiza diferite aspecte ale activității de parenting. Cele mai utilizate sunt ”Parent-Child Relationship Inventory – PCRI” (Anthony Gerard) și ”Parenting Stress Index – PSI4” (Richard Aidin), din păcate nicunul dintre ele nefiind adaptat pe populația română.

4. Observația directă – pentru a obține informații relevante privind relația părinte – copil; se face de regulă atât la domiciliu, cât și în cabinetul de psihologie. Un caz particular sunt exercițiile dinamice de observație directă – metoda ”strange situation”, utilizată pentru evaluarea calității relației de atașament la copiii mici.

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre părinți | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Evaluarea clinică a calității relației de atașament părinte-copil prin exercițiul dinamic ”Strange situation”

Exercițiul dinamic ”Strange situation” măsoară calitatea atașamentului părinte-copil.

Legătura de atașament dintre copil și părinte trebuie să fie unul dintre cei mai importanți factori ai evaluării ”în cel mai bun interes al copilului” pe care psihologul trebuie să o realizeze. Dacă relația de atașament este în limite normale, studiile longitudinale arată că există o foarte mare probabilitate ca acesta să utilizeze securitatea și stabilitatea furnizată de această relație pentru a explora și a dezvolta relații interpersonale adaptative de-a lungul vieții, precum și de a dezvolta un puternic sentiment de încredere în sine și de competență socială și cognitivă. Dacă relația de atașement este una disfuncțională, copilul va experimenta dificultăți semnificative în reglarea emoțională, în relațiile de familie, la școală și în grupul de prieteni, iar performanța academică îi va fi de asemenea afectată. Mai mult, studiile au arătat o foarte mare probabilitate ca acești copii, odată ajunși adulți, să dezvolte la rândul lor relații de atașament disfuncționale cu propriii lor copii, transmițând acest pattern disfuncțional generației viitoare.

Testul ”Strange situation” a fost conceput de Mary Ainsworth în anii 1971, pentru a măsura calitatea atașamentului la copiii de 1-2 ani. Procedura a fost validată pe un lot de aproxiativ 100 de familii americane de nivel social mediu. Procedura constă în 8 episoade separate, dar în același timp înlănțuite, care au rolul de a crește gradual nivelul de stres pe care îl experiențiază copilul în timp ce reacționează la apropierea unui adult străin, combinată cu plecarea și întoarcerea părintelui. În cadrul acestei proceduri au fost identificate patru stiluri de atașament ale copilului: securizant, nesigur-rezistent, nesigur-evitant și nesigur-dezorganizat-dezorientat.

  • Atașamentul securizant – este cel mai frecvent stil de atașament – prezent la aproximativ 65% dintre copii. Copilul atașat sigur se joacă activ și explorează camera atunci când părintele este în cameră, deoarece acesta îi servește ca bază de securitate. El poate fi supărat când părintele părăsește camera, dar îl primește fericit înapoi și exprimă clar confortul îmbrățișându-l atunci când acesta se reîntoarce în încăpere. Copilul este prietenos și comunicativ cu străinul atunci când părintele este prezent în încăpere.
  • Atașamentul nesigur-rezistent – este prezent la aproximativ 15% dintre copii. Relația de atașament este una nesigură, caracterizată prin reacții anxioase și ambivalente. Copilul nu explorează și nu se joacă nici atunci când părintele este în încăpere. Părintele nu servește ca o bază securizantă de explorare și de joacă. Copilul este foarte supărat când părintele părăsește încăperea, manifestând un nivel ridicat al anxietății de separație. Când părintele se întoarce în încăpere copilul este nesigur și ezitant. Chiar dacă încearcă să se apropie de el, pare să păstreze resentimente că a fost părăsit. Copilul poate rezista încercărilor părintelul de a-i oferi confort. Copilul este reticent la interacțiunea cu străinul, chiar și în prezența părintelui.
  • Atașamentul nesigur-evitant – este prezent la aproximativ 15% din cazuri. Copilul nu arată semne de distres când părintele părăsește încăperea. Copilul se manifestă ok cu străinul și se joacă normal în prezența lui. Copilul manifestă puțin interes când părintele se întoarce. Părintele și străinul pot să-i asigure același nivel de confort copilului.
  • Atașamentul nesigur-dezorganizat-dezorientat – nu apare în clasificarea inițială făcută de Ainsworth. Este prezent în sub 5% din cazuri. Apare atunci când părintele sau copilul suferă de tulburări psihice sau atunci când părintele se manifestă ambivalent față de copil, combinând fără o logică anume frica cu confortul. Copilul experiențiază în același timp două emoții contradictorii față de părinte, care îi crează confuzie. Comportamentul copilului este ciudat și reflectă clar o problemă gravă de atașament. Copilul manifestă o combinație de comportamente evitante și rezistente, atât față de părinte cât și față de străin.

Procedura dinamică ”strange situation durează aproximativ 20 de minute și cuprinde 8 episoade:

Episodul 1: Părintele și copilul rămân siguri în camera de observație. Copilul are la dispoziție jucării atractive.

Episodul 2: Părintele asistă copilul în timp ce se joacă. Se observă interacțiunea dintre ei, legătura emoțională și utilizarea părintelui ca bază de securitate/siguranță.

Episodul 3: Un strain intră în cameră și vorbește cu părintele. Se observă reacția copilului la străin și anxietatea copilului provocată de o persoană străină.

Episodul 4: Părintele părăsește camera. Străinul rămâne, lăsând copilul să se joace și oferindu-i confort dacă este necesar. Se observă anxietatea de separație a copilului.

Episodul 5: Părintele se întoarce, îmbrățișează copilul și îi oferă confortul necesar, iar străinul părăsește camera. Se observă reacția copilului la reunirea cu părintele.

Episodul 6: Părintele părăsește iar camera, lăsând copilul singur în încăpere. Se observă anxietatea de separație.

Episodul 7: Străinul intră în cameră și îi oferă confort copilului. Se observă anxietatea copilului față de o persoană străină și capacitatea acestuia de a fi liniștit de un străin.

Episodul 8: Părintele se întoarce în cameră, îl îmbrățișează pe copil și îi oferă confort. Copilul este lăsat să se întoarcă la joacă. Se observă reacția copilului la reunirea cu părintele.

Condițiile de aplicare sunt standardizate. Exercițiul dinamic se înregistrează întotdeauna video, cu sunet. Nu este posibilă o scorare validă și fidelă dacă observăm și notăm în timpul desfășurării acestuia. Înregistrarea trebuie să furnizeze informații clare despre contextul / etapa exercițiului (cine intră sau cine iese din încăpere, ce anume face adultul și dacă îi atrage atenția copilului etc. De asemenea, înregistrarea trebuie să furnizeze detalii în permanență despre copil – camera să fie centrată pe el, pentru a-i putea observa clar expresia feței, postura și mișcările mâinilor și picioarelor.

Scorarea se bazează în primul rând pe comportamentul ”interactiv” al copilului față de mamă în cele două episoade de ”reunire”: episodul 5 și episodul 8. În ciuda importanței majore acordate episoadelor de ”reunire”, scorarea trebuie să se realizeze numai după vizionarea cu atenție a înregistrării întregii proceduri. Un aspect important este analiza momentelor critice și interpretarea lor corectă. Acestea pot fi episoade de 5-10 secunde ce ar putea fi interpretate greșit – ex: copilul pare să facă un gest de respingere a mamei, când de fapt el se întinde pentru a ajunge la o jucărie.

Ce anume se scorează? Comportamentul interactiv cu mama și cu persoana străină. Momentele de plâns ale copilului în ambele situații (cu mama și cu persoana străină) sunt cronometrate.

Cotarea se face cu ajutorul unor Scale de analiză a imaginilor video. Pentru analiza comportamentului interactiv se folosesc 4 scale a câte 7 itemi:

1.Căutarea proximității

2.Menținerea contactului

  1. Evitarea proximității și contactului

4.Rezistență la contact și consolare

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre părinți | Etichetat , , | 1 comentariu

Proiect: Centrul de Reziliență Asistată pentru Copil și Familie

keyvisual-1Astazi vă voi spune câteva cuvinte despre un proiect la care lucrez de câteva luni și care a fost premiat de cabinetul domnului europarlamentar Mircea Diaconu cu participarea la ”Young Innovators Unconvention”, Bruxelles, 24-26 septembrie 2014.

Este vorba despre înființarea unui Centru de Reziliență Asistată pentru Copil și Familie în Municipiul București. Acesta va avea ca misiune furnizarea de programe de asistență psihologică specializată copiilor și adulților care se confruntă cu situații de viață dificile, generatoare de stres, precum și dezvoltarea și implementarea de programe de prevenție și de dezvoltare a rezilienței la nivel familial și comunitar.

În ultimii ani este din ce în ce mai îngrijorătoare creșterea numărului de familii tinere (adulți între 20 și 40 de ani, cu sau fără copii) care se confruntă cu situații de viață generatoare de stres continuu, dezvoltând condiții psihologice și chiar tulburări extrem de incapacitante: stări anxioase, atacuri de panică, depresie, tulburare de stres posttraumatic etc. Pe de altă parte, studiile de specialitate arată că există persoane care, deși trăiesc evenimente cu caracter traumatizant sau caracterizate prin adversitate cronică, dau dovadă de o bună adaptabilitate. Această capacitate de adaptare este definită prin conceptul de reziliență. Reziliența este rezultatul unui proces interactiv între personă, familie și mediu, iar omul poate să-și dezvolte această capacitate prin programe de asistență psihologică specializate.

Obiectivele proiectului sunt: 1. Identificarea copiilor și adulților confruntă cu situații de viață stresante, de risc. 2. Implementarea de programe de asistență psihologică și socială personalizată pentru copiii și adulții confruntă cu situații de viață stresante. 3. Dezvoltarea unor programe comunitare de prevenție și de dezvoltare a rezilienței.

Beneficiari: Previzionăm existența a două grupuri țintă de beneficiari: copii și adulți. Pe parcursul primului an de implementare a proiectului ne propunem: asistența psihologică prin consiliere individuală și de familie a minim 100 de copii; asistența psihologică prin consiliere individuală și/sau de cuplu/familie a minim 100 de adulți; implementarea de programe comunitare de prevenție și de dezvoltare a rezilienței de care vor beneficia minim 300 de persoane.

 

Publicat în proiecte | Lasă un comentariu

Etapele evaluării clinice în traumă

Evaluarea clinica in traumaEvaluarea psihologică a persoanelor traumatziate este o formă particulară de evaluare clinică, ea trebuind să respecte o serie de etape de screening.

În prima etapă este extrem de important să stabilim existența unor condiții de pericol iminent pentru client și pentru mediul său. Acest lucru se poate realiza prin interviu clinic. Ne interesează să identificăm dacă: există un pericol de moarte iminentă sau de pierdere a unei funcții vitale pentru client; clientul este incapacitat și nu-și poate asigura propria siguranță; există pericolul suicidului; clientul reprezintă un pericol pentru alții; mediul psiho-social imediat al clientului este nesigur. Dacă una sau mai multe dintre aceste condiții sunt îndeplinite, atunci clientul trebuie referit de urgență serviciilor de asistență specializate: spital de psihiatrie, servicii de asistență socială, etc.

După ce ne-am asigurat că acești factori nu există sau ei au fost rezolvați, etapele de diagnostic clinic sunt următoarele:

  1. Diagnosticul stabilității psihologice și a rezistenței la stres – se realizează prin interviu clinic.
  2. Investigarea particularităților expunerii și răspunsului la traumă – interviul se centrează pe descrierea evenimentului traumatic din punct de vedere al caracteristicilor lui obiective: durată, frecvență, intensitate, exemple etc.). Este extrem de important ca, înainte de această etapă, psihologul să stabilească o relație de testare clinică suportivă, bazată de încredere, empatie și acceptare necondiționată.
  3. Evaluarea efectelor traumei prin răspunsurile de tip procesual (informații culese de psiholog pe parcursul interviului clinic, prin observație directă), răspunsurile de activare (aparriția bruscă a emoțiilor posttraumatice, a amintirilor și cognițiilor), răspunsurile de activare indirectă (nivelul de stres posttraumatic experiențiat, gradul în care reexperiențierea traumei este blocată prin disociație sau prin alte răspunsuri de evitare etc.), răspunsurile de evitare (clientul descrie evenimentul traumatic fără a manifesta reacții emoționale, apar mecanisme defensive precum negarea sau suprimarea gândurilor etc.), dereglări ale afectelor (tolerare ridicată a stărilor interne dureroase sau modularea afectelor), disturbanță relațională.

Instrumente standardizate de evaluare a persoanei traumatizate

Având în vedere faptul că, de foarte multe ori, persoanele care au trăit un eveniment traumatizant nu doresc să vorbească despre el decât după ce s-a stabilit alianța terapeutică, iar simptomele traumei pot lua forme multiple, diagnosticul clinic pe baza unor instrumente standardizate poate fi extrem de util cu acest tip de clienți.

O forma rapidă de identificare a posibilelor evenimente traumatizante este reprezentată de metodele de screening. Acestea iau de regulă forma de interviu sau de chestionar de tip self-report, cel mai adesea cu un număr relativ mic de itemi.

Briere și Spinazzola delimitează, într-un articol publicat în Journal of Traumatic Stress, două tipuri de evaluare în cazul traumei (Brierre & Spinazzolla, 2005):

  1. Evaluarea expunerii la evenimentul traumatizant – pentru care autorii prezintă o listă a celor mai utilizate instumente: Potential Stressful Events Interview (PSEI; Falsetti, Resnick, Kilpatrick, & Freedy, 1994; Kilpatrick, Resnick, & Freedy, 1991), Stressful Life Events Screening Questionnaire (SLESQ; Goodman, Corcoran, Turner, Yuan, & Green (1998), și Traumatic Events Scale (TES; Elliott, 1992).
  2. Evaluarea simptomelor / consecințelor de tip posttraumatic – pentru care există secțiuni care se adresează expunerii la traumă în două instrumente foarte utilizate pentru a măsura simptomele relaționate cu trauma: Posttraumatic Stress Diagnostic Scale (PDS; Foa, 1995) și Detailed Assessment of Posttraumatic Stress (DAPS; Briere, 2001).

În ceea ce privește evaluarea expunerii la traumă, trebuie să luăm în considerație faptul că majoritatea clienților care prezintă o simptomatologie complexă au traversat de-a lungul vieții un număr semnificativ de experiențe traumatizante, adesea începând de la abuz în perioada copilăriei.

Datorită faptului că atât evenimentele traumatizante din copilărie cât și cele din viața adultă pot produce dificultăți psihologice, simptomatologia curentă a acestor clienți poate reprezenta (Briere, 2004):

  1. Efectele unei experiențe traumatizante relativ recente, din viața adultă,
  2. Efectele cronice ale unui abuz din copilărie,
  3. Efectul aditiv al abuzului din copilărie și al experienței traumatizante recente, din viața adultă (flashback-uri atât ale experiențelor de victimizare din copilărie, cât și din viața adultă),
  4. Interacțiunea exacerbată a abuzului din copilărie și a experiențelor traumatizante din viața adultă – aici intrând răspunsurile simptomatice extrem de severe, de regresie, disociere, sau chiar episoade psihotice.

Ca o regulă generală, cu cât numărul de experiențe traumatizante din viața unei persoane este mai mare, cu atât tabloul simptomatologic post-traumatic este mai complex.

În ceea ce privește evaluarea simptomelor / consecințelor de tip posttraumatic se utilizează inventarele clinice multiaxiale, cele mai cunoscute fiind Inventarul Clinic Multiaxial Millon III sau Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota, ediția a 2-a (MMPI-2).

Publicat în Despre evaluarea psihologica | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Managementul stresului. Aplicații ale psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții

Managementul stresuluiAnunțăm cu satisfacție apariția lucrării noastre Managementul stresului. Aplicații ale psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții la Editura SPER.

Lucrarea de față se dorește a fi o abordare comprehensivă a stresului din perspectivă experiențialist-umanistă. Psihoterapia centrată pe emoții, cunoscută inițial sub sintagma de psihoterapia proces-experiențială, este o formă de psihoterapie experiențială care are ca scop sprijinirea clienților pentru a-și dezvolta inteligența emoțională, pentru ca aceștia să poată face față mai bine problemelor existențiale și a trăi într-o mai bună armonie cu ei înșiși și cu alți oameni. Ea integrează idei din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și psihoterapia existențială, adaptate însă la gândirea psihologică contemporană. Autorii modelului psihoterapeutic, Leslie Greenberg și Robert Elliott, i-au dedicat 35 de ani de cercetare de un înalt nivel științific, reușind validarea empirică a acestei abordări și recunoașterea ei de către Asociația Psihologilor Americani (APA).

În primele două capitole prezentăm pe larg teoriile stresului și teoriile emoțiilor.  Nu ne-am propus să facem o sinteză curprinzătoare a acestora, ci doar să descriem acele teorii / idei care au stat la baza sau au influențat definitoriu ceea ce numim astăzi psihoterapia centrată pe emoții.

Din multitudinea de teorii ale stresului am ales doar două, după părerea noastră cele mai importante prin modul în care conceptualizează ideea de stres și implicit de boală psihică: modelul fiziologic al stresului și teoria răspunsului la stres al lui Hans Selye, precum și modelul tranzacțional al stresului al lui Richard Lazarus.

De asemenea, din multitudinea teoriilor emoțiilor, am ales teoriile neuro-biologice și teoriile cognitive. În cadrul teoriilor neuro-biologice am insistat pe modelul lui Joseph Le Doux, celebrul cercetător neurolog contemporan care a influențat fundamental teoria emoției propusă de Leslie Greenberg, prin descrierea nucleului amigdalian ca centru de stocare a informației emoționale. În cadrul teoriilor cognitive am insistat pe teoria cognitiv-motivațional-relațională a lui Richard Lazarus, de la care Greenberg a împrumutat ideea de interpretare emoțională a traumelor și beneficiilor pe care persoana le-a avut în urma interacțunii dintre sine și mediu.

Capitolul doi se încheie cu o prezentare în detaliu a teoriei proces-experiențiale a emoției, propusă de Leslie Greenberg. Aici analizăm structurile componente ale unei scheme emoționale, tipurile de scheme emoționale funcționale și disfuncționale, precum și modelul de reglare emoțională funcțională versus disfuncțională. Analiza este presărată cu exemplificări de scheme emoționale disfuncționale întălnite la clienți din practica noastră privată.

În capitolul trei realizăm o descriere detaliată și logică a procesului psihoterapeutic în ansamblu. La început prezentăm pe scurt acele concepte fundamentale din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și psihoterapia existențialistă care stau la modelului proces-experiențial. Continuăm cu prezentarea și definirea conceptelor fundamentale ale modelului psihoterapiei centrate pe emoții, urmată de descrierea sarcinilor terapeutice și a pașilor pe care clientul îi parcurge în procesul de schimbare.

În capitolul patru abordăm conceptualizarea clinică și psihoterapia experiențială centrată pe emoție în tulburările psihice relaționate cu stresul, mai exact în tulburarea de panică, tulburarea stresului posttraumatic și depresie. Modelele de conceptualizare clinică sunt ilustrate cu studii de caz din practica noastră privată.

Deoarece modelul de intervenție psihoterapeutică pe care ne-am propus să-l descriem este unul validat științific, ne-am gândit că nu este lipsit de interes pentru cititorii noștri să prezentăm câteva date referitoare la validarea lui. Astfel, în capitolul cinci vorbim despre eficiența psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții în tratamentul tulburărilor psihice generate de stres, cu o prezentare a studiilor validate științific și a rezultatelor celor mai importante metaanalize.

În capitolul șase prezentăm principalele metode de evaluare psihologică a persoanelor traumatizate. Și la acest capitol am ales să rămânem în contextul unei intervenții psihoterapeutice de tip proces-experiențiale, unde psihodiagnoza clinică a traumei este un proces profund de explorare a naturii și severității evenimentului traumatizant, a măsurii în care evenimentul respectiv a transformat într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului, a schemelor emoționale relaționate cu trauma. Cum astfel de explorare este prin natura ei una de tip calitativ, un proces de psihodiagnoză complex realizat de terapeut pe parcursul primelor ședințe, îmbinat cu procesul de formare a alianței terapeutice, am ales să enumerăm la început cele mai cunoscute instrumente cantitative de psihodiagnostic, punând apoi accentul pe interviul clinic și pe metodele calitative de diagnostic. Dintre metodele calitative de diagnostic, ne-am oprit și le-am descris pe larg pe acelea care au origini similare cu psihoterapia experiențială centrată pe emoții, și anume: analiza fenomenologică interpretativă, analiza metaforei și psihodiagnosticul constructivist. Am adăugat la acestea tehnica incidentelor critice, metodă ce se poate dovedi foarte utilă, deoarece evenimentul traumatizant este de fapt un incident critic în viața clientului.

În capitolul șapte descriem cele trei sarcini terapeutice findamentale pe care modelul de psihoterapie experiențială centrată pe emoții le propune în reprocesarea experiențelor problematice: expunerea sistematică evocativă pentru reacții problematice, repovestirea experiențelor traumatizante sau dificile și crearea înțelesului. Implementarea acestor sarcini terapeutice este de asemenea ilustrată cu exemple din practica noastră privată.

Lucrarea se încheie cu prezentarea unui model de intervenție de scurtă durată, de orientare experiențialist-umanistă, aplicabil în managementul stresului la nivel organizațional, în consilierea și coaching-ul angajaților la locul de muncă, precum și cu rezultatele unei cercetări proprii privind validarea unui program de coaching de grup în scopul dezvoltării competențelor transversale implicate în reușita în carieră.

 

 

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

Reglarea emoțională disfuncțională

Reglarea emotionala disfunctionalaReglarea emoțională disfuncțională se produce atunci când persoana experiențiază stări afective negative acute sau cronice relaționate cu dereglări în sistemele sale emoționale. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale clientului de a regla stări emoționale negative. Incapacitatea de a-și regla propriile emoții este o formă generală de disfuncție, iar dificultățile de reglare emoțională includ atât probleme de activare emoțională prea redusă, cât și de activare emoțională prea ridicată.

Dacă individul este mult prea activat de sarcina pe care încearcă să o îndeplinească, acesta va deveni dezorganizat sau ”paralizat” și nu va reuși să-și îndeplinească ceea ce și-a propus. Dacă în schimb este subactivat, el va fi ineficient și încet și nu va putea atinge performanța sa maximă. Acest client va fi incapabil să-și acceseze schemele emoționale de care are nevoie pentru a-și ghida acțiunile, iar comportamentul său va fi lipsit de direcție și scop.

Accesarea maladaptativă a emoțiilor apare atunci când persoana este copleșită de emoții negative, stresante, sau nu mai poate ieși dintr-o stare emoțională în care a intrat. Supra-activarea emoțională duce la stres, dezorganizare și incapacitate de a acționa. În plus, individul trăiește adesea emoțiile puternice ca periculoase și traumatice, fapt ce poate duce la încercarea acestuia de a evita total emoțiile. Rezultatul ulterior poate fi evitarea emoțională, care este una dintre formele cele mai importante de dificultate post-traumatică. Mai mult, oamenii rămân adesea blocați într-o stare emoțională negativă de durată (emoție primară maladaptativă) și, deoarece aceasta nu-l ajută să inițieze strategii eficiente de coping, devin dezorganizați și nu se pot degaja de schema emoțională neprocesată și nesimbolizată care le domină experiența.

Supra-activarea emoțională duce adesea la apariția problemei opuse, și anume încercarea maladaptativă de a trăi emoția respectivă. Încercarea de a suprima sau evita emoțiile în întregime sau de a reduce foarte mult nivelul de activare emoțională poate duce la dereglare emoțională sub forma efectului de recul emoțional, sau la creșterea foarte mare în intensitate a emoțiilor. Mai mult, controlul excesiv al emoțiilor poate face oamenii să se comporte impulsiv atunci când scapă de autocontrolul excesiv, fapt ce se manifestă prin comportamente excesive.

Patternurile învățate de reglare emoțională sunt strâns relaționate cu stilul de atașament al persoanei. Combinate cu temperamentul înăscut, experiențele timpurii ale copilului cu părinții din perioadele de distres emoțional sunt critice în construirea patternului de atașament al acestuia, pattern pe care îl va păstra și în viața adultă. Dacă copilul are un temperament slab, este sensibil și ușor de rănit, iar părinții l-au suprastimulat și nu l-au controlat foarte mult, atunci acesta va dezvolta un pattern de atașament anxios și tendința de a se supra-activa emoțional. În schimb, dacă copilul nu este foarte sensibil, iar părinții lui l-au substimulat și l-au controlat excesiv, acesta va dezvolta un stil de atașament caracterizat prin desconsiderare, va fi distant și sub-activat emoțional. De asemenea, stilul de atașament timpuriu caracterizat prin neglijare sau abuz va fi internalizat ca auto-abuziv și auto-neglijant, ducând la încercări ulterioare disfuncționale de reglare emoțională.

 

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu