Se pare că iubirea este un proces psiho-chimic. Cercetări recente au arătat că, atunci când ne îndrăgostim, în organismul nostru se produc o serie de modificări biochimice, care determină modificări comportamentale. Astfel, crește nivelul adrenalinei și scade nivelul serotoninei, noi având tendința să manifestăm un comportament obsesiv față de persoana de care ne simțim atrași și de a-l idealiza, de a-l considera perfect. Creierul nostru percepe această etapă ca pe una stresantă, motiv pentru care va crește nivelul cortizolului, hormon ce se eliberează ca răspuns la stres. De asemenea, studiile au arătat că în această etapă crește nivelul testosteronului la femei, în timp ce la bărbați nivelul acestui hormon scade. Este ca și cum natura ar încerca să elimine diferențele dintre bărbat și femeie, cu scopul facilitării procesului de procreație. Cu cât experiențele dintre cei doi parteneri se intensifică, de exemplu atunci când aceștia se sărută, crește nivelul dopaminei, precum și cel al oxitocinei, supranumit și ”hormonul iubirii”, făcându-i pe cei doi să-și dorească mai mult.

Odată cu trecerea timpului și cu stabilizarea relației, nivelul cortizolului scade, deoarece noi suntem din ce în ce mai siguri de reciprocitatea sentimentelor partenerului și, implicit, nivelul nostru de stres se reduce. Sunt studii care arată că după aproximativ un an nivelul de serotonină va reveni la valori normale, ceea ce va duce la reducerea semnificativă a gândirii de tip obsesiv legate de partener și a comportamentelor obsesive. Acest moment marchează sfărșitul primelor două faze ale iubirii: dorința și atracția. Urmează ce-a de-a treia fază a iubirii, atașamentul, care poate dura de la câteva luni la tot restul vieții. Aici intervin variabile pur psihologice, legate de personalitatea fiecărui partener în parte și de compatibilitatea lor. O explicație plauzibilă este dată de teoria atașamentului. Stilul de atașament este dezvoltat încă din copilărie, în relație cu cea mai semnificativă persoană din viața noastra, adică cu mama. Vorbim despre un stil de atașament securizant, atunci când mama i-a împlinit constant și responsabil nevoile copilului, un stil evitant, atunci când mama a fost distantă și neimplicată, sau un stil ambivalent, atunci când mama a avut un comportament ambivalent, adică a fost uneori responsivă la nevoile copliluliui, dar alteori l-a neglijat. Dacă de exemplu ambii parteneri au un stil de atașament securizant, ei vor avea o capacitate ridicată de a se implica în această etapă pe termen lung, deoarece au amândoi tendința de a fi încrezători că nevoile le vor fi împlinite. Dacă însă unul dintre parteneri are un stil de atașament evitant, el crede cu tărie la nivel subconștient că nevoile sale nu vor fi împlinite, iar această credință cu siguranță că îi va influența implicarea în această etapă a relației. De asemenea, dacă unul dintre parteneri are un stil de atașament ambivalent, atunci el pleacă de la premiza că nu se știe niciodată dacă nevoile lui vor fi împlinite, motiv pentru care se va simți nesigur odată cu scăderea atracției și va căuta o nouă stimulare.

Dragostea adevărată este aceea care trece cu bine de aceste etape și duce la o relație de atașement de lungă durată. Vorbim aici despre o relație de parteneriat bazată pe încredere și sprijin reciproc necondiționat, pe implicare reală în construcția unui plan comun de viitor.