Parenting cu suflet – cum înțeleg emoțiile copilului meu și cum îi răspund adecvat

Parenting cu suflet

Programele clasice de parenting se centrează cu precădere pe construirea relației părinte-copil și pe dezvoltarea la părinte a unor abilități de a face față comportamentului negativ al copilului, lăsând la o parte înțelegerea emoțiilor copilului și sprijinul acordat de părinte în reglarea emoțională.

Mulți părinți se confruntă la un moment dat cu comportamente opoziționiste și provocatoare ale copilului. Într-un număr important de cazuri, cu timpul, aceste comportamente scad atât în intensitate cât și în frecvență, copilul dezvoltându-se armonios odată cu înaintarea în vârstă. Există însă și situații când copilul devine din ce în ce mai rebel și provocator, instabil emoțional și chiar agresiv.

Când lucrurile scapă de sub control, întrebările pe care ni le punem ca părinți sunt multiple:

”Cât de normal este ca fiul/ fiica mea să se manifeste așa?”

”Cu ce am greșit în misiunea mea de părinte? Ce anume din ce am făcut eu i-a provocat aceste reacții / comportamente?”

”Ce ar trebui să schimb în atitudinea mea parentală pentru a elimina aceste comportamente ale copilului meu?”

Lucrurile se complică în timp și începem să ne punem întrebări legate de abilitățile noastre parentale. Aici reacția noastră poate să evolueze în două direcții. În prima variantă devenim tot mai nervoși, ne pierdem cumpătul la fiecare comportament rebel al copilului, îl certăm, țipăm la el, îl pedepsim, încercând astfel să ne eliberăm de sentimentul profund de frustrare pe care îl încercăm. În a doua variantă vom avea tendința să ne analizăm chiar și cele mai mici gesturi sau reacții față de copil ce nu sunt ”ca la carte”, să ne cenzurăm fiecare cuvânt pe care îl adresăm copilului și fiecare gest pe care îl facem în preajma lui. În ambele situații, reacțiile noastre vin dintr-un profund sentiment de vinovăție, care se sădește peste bagajul nostru emoțional mai nou sau mai vechi, generând un adevărat complex de inferioritate.

Apoi, începem să comparăm copilul nostru cu alți copii din jur, colegi de clasă la școală sau la grădiniță, cu copiii din parc sau cu copiii prietenilor, rudelor, vecinilor. Și în toată această competiție tumultoasă ce se desfășoară doar în capul nostru, propriul copil iese în permanență învins, iar noi ieșim cei mai proști părinți. Odată ajunși la concluzia asta, ne vine foarte greu să o păstrăm pentru noi, iar în momentele de furie răbufnim către copil:

”Tu de ce nu poți fi ca Gigel sau ca Georgică? Tu nu vezi cât de cuminte e și ce părinți fericiți are? Mi-ar plăcea și mie să mă duc la școală și să o aud pe doamna cum te laudă în fața tuturor părinților. Am crezut că intru în pământ de rușine când a început să povestească cum ți-ai scăpat tu creionul pe jos de trei ori într-o oră și cum l-ai alergat pe Mihnea printre bănci în pauza mare.”

Am să vă rog să vă opriți și să recitiți fraza anterioară. Despre ce vorbește acest părinte? Cu siguranță nu despre comportamentul copilului, ci mai degrabă despre sentimentele lui de rușine și vinovăție. Exact aceste emoții le transmite și copilului, care le va prelua și și le va însuși: ”Mi-e rușine că îmi fac părinții de râs. Sunt un copil rău, care nu merită să fie iubit. Nu voi fi niciodată așa cum mă vor părinții mei.”

Cercetările au arătat că părinții care au capacitatea de a-și îndruma emoțional copiii, ajutându-i să-și definească și să-și regleze eficient emoțiile, vor crește copii cu un nivel semnificativ mai ridicat al competenței emoționale. Competența emoțională corelează la copii atât cu capacitatea ridicată de inițiere și dezvoltare de relații interpersonale autentice în grupul de prieteni, cât și cu un nivel semnificativ mai bun al rezultatelor școlare. Studiile arată însă că, uneori, părinții au tendința de a ignora sau chiar de a dezaproba emoțiile copiilor lor, această tendință având efecte negative asupra dezvoltării emoționale a copilului.

Emoțiile joacă un rol crucial în dezvoltarea copiilor, încă din primele momente de viață. Capacitatea de a recunoaște și de a interpreta emoțiile într-o situație dată este importantă pentru dezvoltarea de interacțiuni pozitive și relații autentice cu ceilalți. Modul în care părinții răspund la emoțiile copiilor este esențial în a-i ajuta pe aceștia să-și înțeleagă și să-și regleze propriile emoții.

Emoțiile sunt utile și funcționale atunci când le facem față într-un mod potrivit, dar pot crea dificultăți importante atunci când nu sunt înțelese, când sunt slab reglate, sau când răspunsurile noastre la emoții sunt maladaptative.

Capacitatea de a înțelege emoțiile este un factor imperativ al calității interacțiunii noastre cu alte persoane. Deoarece părinții joacă un rol fundamental în a-i sprijini pe copii să experimenteze și să înțeleagă emoțiile, modul în care părinții își exprimă și își reglează propriile emoții devine un model pentru copil. Copilul învață ce este furia atunci cînd vede părintele trăind furia, deci va lua ca model atât comportamentul părintelui din momentele de furie, cât și strategia acestuia de reglare emoțională. Dacă părintele nu-și poate controla izbucnirile agresive, verbale și chiar fizice, copilul va învăța că așa este normal să se exprime atunci când este furios. O mămică îmi spunea săptămâna trecută că este îngrijorată, deoarece mezinul familiei, de 2 ani și jumătate, spune ”Sunt foarte furios!” și se exprimă corporal printr-o stare de crispare și tensiune, cu o expresie facială evidentă. Am întrebat-o cine din familie se manifestă așa și mi-a răspuns, zâmbind (clarificată): ”Soțul meu, atunci când copiii nu-l ascultă, ia o atitudine asemănătoare. Vine la mine cu aceeași expresie emoțională pe față și mă roagă să intervin, deoarece el nu se mai poate controla”.

Mulți părinți au dificultăți și se blochează atunci când trebuie să facă față emoțiilor exprimate de copil, mai ales dacă acesta este de vârstă fragedă și dacă emoția exprimată este una negativă. Mămica din exemplul de mai sus nu se aștepta ca fiul ei de nici trei ani să înțeleagă ce este furia, cu atât mai mult să o exprime așa de spectaculos. Tendința ei naturală a fost de a-i invalida emoția, de a-i spune că nu se simte de fapt furios, pentru că el nu știe ce este furia. Studiile recente legate de teoriile emoțiilor arată că această tendință a părinților are efecte negative asupra dezvoltării competenței emoționale a copilului, deoarece acesta nu este încurajat să recunoască și să denumească o emoție pe care deja o trăiește, cu atât mai mult nu va învăța modalități eficiente de a face față emoțiilor negative. Copilul este confuzionat de acest tip de reacție și va învăța că furia trebuie suprimată.

Ori teoriile moderne ale emoțiilor au arătat că toate emoțiile joacă un rol fundamental în reglarea comportamentală și că nu există emoții ”complet bune” sau emoții ”complet rele”, ci doar emoții care ne sunt de ajutor și emoții care ne rănesc, în funcție de modul în care noi alegem să răspundem la ele. Deși unele răspunsuri emoționale ale omului sunt înăscute sau se pot produce cu un nivel scăzut de analiză cognitivă, cogniția este un factor important determinant al unui număr mare de emoții. Emoțiile reflectă modul în care individul alege să pună accentul pe beneficiile sau pe pierderile evenimentelor de zi cu zi. Emoțiile noastre depind de modul în care procesăm cognitiv evenimentele / situațiile de viață și de interpretarea pe care le-o atribuim, mai exact dacă avem tendința de a interpreta situațiile de viață ca fiind frustrante sau dacă ne centrăm pe resursele pe care le avem la dispoziție pentru a face față situației.

 

 

 

 

 

Reclame
Publicat în Despre copii, Despre părinți | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Psihoterapia traumei – o perspectivă umanist-experiențială validată științific

Psiholog BucurestiÎn psihoterapia experiențială centrată pe emoții, lucrul cu un client care a trecut printr-un eveniment traumatic pleacă de la înțelegerea măsurii în care evenimentul respectiv a transformat într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului. De regulă, un eveniment traumatizant împarte lumea clientului în trei ”momente” fenomenologice: înainte de eveniment, în timpul evenimentului și după eveniment. În experiența clientului, fiecare dintre aceste momente este în același timp o ”lume”, constând într-o imagine particulară a sinelui, a altor persoane și a lumii în ansamblul ei.

Descrierea acestor ”momente-lumi” se bazează pe cercetările fenomenologice ale lui Fischer și Wertz (după Elliot & all., 1989):

  1. Înainte de traumă clientul experiențiază lumea ca fiind sigură. Această lume este ”lumea pre-victimizare”. Ea conține posibilitatea traumei, dar doar la nivel abstract. Persoana se simte întreagă, puternică și imună la rău, sau măcar protejată adecvat de comunitatea din care face parte, alcătuită din persoane serviabile și măsuri de precauție de rutină. În această lume clientul duce o viață obișnuită și progresează spre ducerea la îndeplinire a proiectelor de viață.
  2. În momentul traumei apare ”lumea victimizării”. Sentimentul anterior de siguranță se pierde și, supus terorii, clientul descoperă că a devenit dintr-odată victima unei persoane răuvoitoare sau a unei forțe externe ce nu poate fi controlată (ex.: cutremur, foc etc.). Această persoană sau eveniment amenință de regulă clientul cu sfârșitul existenței. Amenințarea lasă clientul neajutorat, rănit de teroare și vulnerabil. Există și situația în care trauma constă în asistarea neputincioasă ca martor oripilat în timp ce o altă persoană este amenințată, rănită sau chiar ucisă. În ambele cazuri clientul se simte izolat de comunitatea de persoane serviabile și de ajutor (rude, prieteni, vecini etc.). În timpul acestor momente, de regulă timpul pare să se deruleze foarte încet sau chiar să se oprească, în timp ce clientul încearcă să preîntâmpine moartea. Acest moment va fi văzut de client mai târziu ca fiind central în viața sa, împărțindu-i firul vieții în două: înainte și după.
  3. După traumă clientul întră în ”lumea post-victimizare”, el trăind într-o așteptare continuă a unei viitoare victimizări. Clientul experințiază această posibilitate printr-o gamă largă de dificultăți: corpul său este mai anxios și mai ușor de înfiorat, simțurile sunt fin acordate la orice pericol iminent, somnul este persturbat și presărat cu vise terifiante de victimizare recurentă, viitorul este văzut ca prea scurt sau limitat. Speranțele clientului de a obține fericire sau succes sunt puse în așteptare, iar acesta este blocat într-o existență pasivă cu sinele rănit, așteptând fie ceva să se schimbe de la sine, fie să fie supus victimizării (traumei) finale. Pentru a scăpa de intruziunea permanentă a ”lumii victimizării” în existența sa post-victimizare, clientul încearcă să evite gândurile, emoțiile și amintirile relaționate cu trauma, adesea retrăgându-se din activitățile de rutină sau utilizând diverse substanțe (droguri, alcool, medicamente etc.) pentru a-și alina durerea. Din păcate însă, realitatea experienței traumatice se reafirmă încontinuu, lăsând clientul rănit și confuz.

Intervenția experiențială în tulburarea de stres posttraumatic începe cu înțelegerea experienței unice a clientului cu aceste trei ”momente-lume”. Clientul și terapeutul se angajează într-un proces de explorare a percepțiilor și credințelor clientului care au o mare încărcătură emoțională, cunoscute sub numele de ”scheme emoționale”. Acestea sunt organizate de regulă în jurul emoției de frică sau de anxietate, iar identificarea lor îl ajută pe terapeut să înțeleagă epatic experiențele traumatizante ale clientului.

Din perspectiva psihoterapiei centrate pe emoție, tulburarea de stres posttraumatic implică mai multe seturi de scheme concurente:

  1. Schemele emoționale ordinare – sunt caracteristice pentru ”lumea pre-victimizare” și crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat lor.
  2. Schemele emoționale ”frică – vulnerabilitate” sunt activate în timpul traumei și și reprezintă curat ”lumea victimizării” a evenimentului traumatizant propriu-zis. Acestea se centrează în jurul emoției de frică, al percepțiilor asociate (periculozitate) și al tendințelor de acțiune (fugă, evitare).

Când o persoană este victimizată, el/ea experiențiază o profundă provocare a unui set cheie de scheme emoționale, cunoscute și sub numele de ”credințe prețuite”. Aceste ”credințe prețuite” și schemele lor emoționale alternative care implică sinele, pe alții și lumea, au fost descrise de Wertz (1985), Fischer și Wertz (1979) și Janoff-Bulman (1992) și le prezentăm în tabelul 2. (după Elliot & all., 1989)

Psiholog Bucuresti

Din tabel se poate observa existența a patru scheme emoționale relaționate cu trauma (după Elliot & all., 1989):

  1. Lumea nesigură: înainte de victimizare majoritatea oamenilor își asumă o schemă emoțională de bază a unei ”lumi sigure”, lume în care mediul lor fizic și social este văzut ca benign în esența lui. După victimizare, această schemă emoțională este înlocuită cu cea în care lumea este văzută ca fiind fundamental nesigură, periculoasă și impredictibilă.
  2. Celălalt răuvoitor: traumele care implică crime sau abuz sexual sunt fundamental interpersonale, comparativ cu cele care implică accidente sau dezastre. Violența interpersonală activează schema emoțională a ”celuilalt” ca puternic, răuvoitor, prădător. După victimizare, această schemă este proiectată pe număr mare de alte persoane, chiar dacă acestea au fost privite anterior ca fiind de ajutor.
  3. ”Celălalt” care nu este de ajutor: victimizarea de asemenea deteriorează credința clientului că ceilalți oameni formează o comunitate pe care se poate baza și care oferă protecție, asistență și grijă. Persoanele ”de ajutor” (familie, prieteni, autorități legale, profesioniști din sănătatea mintală) nu au fost capabili să prevină victimizarea atunci când aceasta s-a produs, motiv pentru care sunt văzuți acum ca fiind absenți, indiferenți și ineficienți.
  4. Sinele vulnerabil: schemele emoționale de ”credințe prețuite” despre putere personală, auto-eficiență, bunătate sau lipsa vulnerabilității au fost provocate de traumă. De obicei, persoana se luptă să nu renunțe la aceste credințe despre sine, dar în același timp adoptă o organizare a sinelui alternativă, în care sinele este experiențiat ca slab, neputincios, fragmentat, vulnerabil, și uneori ca unul care merită o victimizare ulterioară.

Aceste scheme emoționale sunt așa de comune în traumă, încât cunoașterea lor îi dă terapeutului o mai bună capacitate de a înțelege empatic dificultățile emoționale ale clientului său.

Din perspectiva terapiei centrate pe emoție, dificultățile de stres posttraumatic împlică un set de scheme emoționale aflate în competiție. De exemplu, în ”lumea pre-victimizare”, adică înaintea producerii evenimentului traumatic, un set important de scheme emoționale este acela de ”securitate calmă”. Acesta crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat acestei scheme emoționale, ducând la experiența universală de protest al înțelesului (clientul este în protest emoțional față de un eveniment de viață, fapt ce intră în contradicție cu credințele sale fundamentale; cu cât discrepanța este mai mare, cu atât emoția trăită este mai puternică). Cel de-al doilea set de scheme emoționale este de ”vulnerabilitate înfricoșătoare”. Acesta este activat în timpul traumei și reprezintă cu acuratețe ”lumea victimizării” pentru evenimentul traumatizant propriu-zis. Aceste scheme emoționale sunt implicite în emoțiile de frică, rușine și furie, împreună cu interpretările asociate acestora (ex. pericol) și tendințele spre acțiune (ex. fugă, evitare).

Schemele emoționale relaționate cu trauma diferă de la o persoană la alta, precum și în funcție de experiența de victimizare. Uneori acestea sunt extrem de implicite și pot fi accesate doar indirect, în cadrul ședințelor terapeutice, prin metode de expresie activă de tipul tehnicii scaunului gol sau prin metode de re-experiențiere de tipul repovestirii traumei.

De asemenea, traumele recente interacționează într-o manieră ideosincratică cu traume din viața anterioară a persoanei.

Principiile generale ale schimbării în psihoterapia centrată pe emoție a traumei au fost cel mai bine descrise inițial de Fischer și Wertz (1979) și reformulate de Greenberg și Elliott (Elliott, 2004):

  1. Furnizarea prezenței empatice – psihoterapeutul se raportează la client ca o persoană grijulie, căreia îi pasă de el și care este dispus să-l ajute. Această prezență îi oferă clientul o experiență emoțională corectivă la imaginile negative ale ”celorlalți” ca fiind nepăsători, lipsiți de afectivitate sau răuvoitori. De regulă aceasta este prima sarcină a terapiei și este nevoie de mai multe ședințe până când clientul care a trecut printr-un eveniment traumatizant să dezvolte încrederea că terapeutul îl înțelege și că acestuia îi pasă de problema lui.
  2. Sprijinirea re-întăririi sinelui – psihoterapeuții proces-experiențialiști pleacă de la premiza că indivizii umani au o tendință fundamentală de a se adapta și de a face față situațiilor, inclusiv rănilor fizice și emoționale. Pentru a depăși dificultățile relaționate cu trauma, clientul trebuie să recâștige încrederea în capacitatea sa de a face alegeri cu sens și de a se reîntoarce la proiectele de viață importante compromise de evenimentul traumatizant. În acest sens, clientul este ajutat să-și clarifice natura proiectului de viață întrerupt și sunt sprijinite tendințele acestuia de creștere. Adițional, clientul este sprijinit să-și exprime emoțiile, în principal furia, care îl poate ajuta să-și dezvolte capacitatea de auto-protecție asertivă în fața unui potențial pericol.
  3. Încurajarea restabilirii lumii ca parțial de încredere – ”lumea post-victimizare” nu poate deveni niciodată la fel de sigură ca ”lumea pre-victimizare”, dar un anumit nivel de siguranță trebuie restabilit pentru ca persoana să se poată întoarce la o viață tolerabilă și să-și continue proiectele de viață importante. Siguranța și încrederea sunt stabilite în contextul relației terapeutice, dar este extrem de important pentru client ca acesta să poată face față mediului său și să descopere că poate să fie mai puțin vigilent atunci când circumstanțele nu sunt amenințătoare. Însă, fără îndoială, clientul este acela care decide când și de unde să înceapă să-și recapete încrederea în lumea sa.
  4. Sprijin în reprocesarea traumei – în acest scop, terapeutul încurajează și facilitează exprimarea emoțională controlată a clientului în cadrul ședințelor de psihoterapie. Cea mai utilizată metodă este de a-l încuraja pe client să povestească, să re-experiențieze și să re-proceseze evenimentul traumatizant. Această metodă permite clientului să proceseze răspunsul afectiv original într-o stuație cu un nivel mult diminuat de amenințare, în care nivelul de excitare emoțională poate fi modulat cu atenție. Astfel, terapeutul îl ajută pe client să restaureze balanța emoțională și să-și moduleze emoțiile. Odată ce această abilitate este restaurată, clientul nu se va mai simți constrâns sau dominat de propriile emoții.

 

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Psihoterapia experiențială a anxietății

Psiholog BucurestiPacienții cu tulburări anxioase au nevoie de dezvoltarea unui sentiment de control asupra simptomelor înainte de a putea lucra asupra repărării deficiențelor în experiențierea sinelui. Acesta este motivul pentru care, în tulburările anxioase, trebuie să tratăm simptomele înaintea patologiei sinelui.

Cele mai cunoscute și eficiente metode psihoterapeutice utilizate pentru eliminarea atacurilor de panică sunt cele care vin din zona psihoterapiilor cognitiv-comportamentale. De exemplu, tratamentul de control al panicii dezvoltat de Barlow & colab. (1989), care combină antrenarea respirației cu expunere interoceptivă și restructurare cognitivă, sau celebrul model de psihoterapie cognitivă al lui Aaron T. Beck, rafinat în 2009 împreună cu David A. Clark. Acest tratament a fost validat prin nenumărate studii clinice controlate și este eficient în eliminarea simptomelor anxietății la 80 – 90 % din pacienții luați în studiu. (Clark & Beck, 2009)

Din punct de vedere experiențial, componentele tratamentului de control al panicii au ca efect creșterea capacității clientului de a permite experimentarea ”aici și acum” a senzațiilor corporale de care îi este frică. Scopul terapiei este de a restaura experiențierea autentică a obiectului, situației sau sennzației care îi provoacă frică pacientului. Psihoterapeutul folosește o serie de tehnici bazate pe expunere, cu scopul de a-l ajuta pe pacient să capete un sentiment de control asupra simptomelor anxietății.

Tratamentul începe de regulă cu expunerea imaginară la obiectul, situația sau senzația care îi provoacă frică. În cazul pacienților cu panică aceasta implică focusarea atenției asupra zonelor din corp unde apar senzațiile de frică (expunere interoceptivă). Procedura începe întotdeauna cu un exercițiu de reglarea respirației.

Pacientul este apoi invitat să identifice cu atenție toate gândurile, emoțiile, imaginile sau ideile care îi apar automat la nivel conștient. I se cere să identifice cele mai semnificative locuri din corp unde apar senzații corporale de frică sau anxietate și să-și mențină atenția strict pe aceste zone. De obicei, pe parcursul a una sau două ședințe, această procedură duce la apariția câtorva imagini relaționate tematic și încărcate din punct de vedere emoțional. Aceste imagini sunt de regulă încărcate cu teme de conflict și catastrofă, în fața cărora pacientul se simte neputincios și incapabil să le prevină sau să le finalizeze. Scopul acestor expuneri imaginare pleacă de la modelele de tratament behavioriste, dar experiențierea anxietății nu se face numai cu scopul ca pacientul să învețe că dezastrul de care îi este frică nu se va produce sau că-și poate controla anxietatea, ci îl ajută pe pacient să descopere catastrofa la care se așteaptă și să experiențieze emoțiile asociate.

Odată această etapă parcursă cu succes și simptomele anxietății înlăturate, unii pacienți aleg să încheie terapia. Alții însă devin motivați să exploreze problemele care stau la baza și sunt asociate cu tulburarea anxioasă. Pentru aceștia tratamentul continuă cu identificarea și ameliorarea diverselor forme de patologie a sinelui care stau la baza tulburării anxioase. De regulă se folosește focusarea imaginară pentru a descoperi formele specifice de patologie a sinelui și apoi tehnici specifice psihoterapiei experiențiale pentru a le remedia.

De exemplu, tehnica scaunului gol poate fi utilizată pentru a ajuta pacientul să exprime ”emoții nepotrivite” față de o persoană iubită. Sau tehnica dialogului celor două scaune poate fi folosită pentru a rezolva dezbinările dintre două aspecte ale sinelui, ca de exemplu între experiențierea de sine actuală și standardele sinelui. Tehnicile de imagerie ghidată permit conectarea rapidă cu emoțiile puternice asociate cu temele catastrofice tacite. Ele sunt utile de asemenea în a ajuta pacientul să experiențieze și să reevalueze ”emoțiile nepotrivite”. Experiențierea ”emoțiilor nepotrivite” are adesea un efect profund asupra credințelor pacientului că nu are dreptul să exprime emoții negative față de o persoană iubită. Ele au rolul de a restaure experiențierea autentică la nivelul de procesare implicită a ”emoțiilor nepotrivite”.

 

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Program de dezvoltare profesională și intervizare pentru psihologi clinicieni și psihoterapeuți

Intervizare in psihoterapieÎncepând cu data de 21 august, imițiem un program de dezvoltare profesională și intervizare pentru psihologi clinicieni și psihoterapeuți. Programul își propune să reunească în întâlniri săptămânale psihologi clinicieni și psihoterapeuți, cu scopul dezvoltării abilităților profesionale, analizei cazurilor clinice curente și intervizare.

Obiectivele programului:

  1. Dezvoltare profesională prin exerciții experiențiale formative
  2. Analiza cazurilor clinice curente, exemple de bune practici în evaluarea psihologică și întocmirea rapoartelor de psihodiagnostic
  3. Intervizare în psihoterapie cu analiza cazurilor curente și prezentarea de tehnici psihoterapeutice

Programul va fi facilitat de prof. univ. dr. Geanina CUCU-CIUHAN – formator și supervizor în psihoterapie experiențială și în psihologie clinică, psihoterapeut specializat în hipnoză și psihoterapie ericksoniană (certificat internațional, The Milton H. Erickson Foundation, Phoenix, Arizona, USA), psihoterapeut specializat in terapie centrată pe emoții (certificat internațional – International Society for Emotion Focused Therapy).

Programul va cuprinde 10 ședințe a câte 2 ore. Întâlnirile se vor organiza săptămânal, în zilele de marți, în intervalul orar 18.00 – 20.00.

Costul programului este de 100 lei/ședința de 2 ore.

Pentru înscrieri vă rugăm să ne contactați la numărul de telefon 0787643309 sau pe email la adresa geaninaciuhan@gmail.com.

Sunt disponibile doar 10 locuri și acestea se vor ocupa în ordinea înscrierii. Pentru înscriere se achită în avans taxa pentru prima ședință și se încheie contract.

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Conceptualizarea clinică a depresiei în psihoterapia experiențială centrată pe emoții

Psiholog BucurestiPsihoterapia experiențială centrată pe emoții în cazul depresiei are ca scop sprijinirea clientului să-și proceseze experiențele emoționale, astfel încât acesta să devină capabil să-și acceseze răspunsurile emoționale primare adaptative la situații. Astfel, spre exemplu, furia este întărită în caz de violarea drepturilor fundamentale ale persoanei, iar tristețea este întărită în caz de pierdere a unei persoane dragi.

De asemenea, terapeutul îl ajută pe client să exploreze și să găsească alternative la modalitatea disfuncțională de a se trata pe sine, modalitate care produce sentimente de neputință, lipsă de speranță și rușine. Rezultatele urmărite sunt legate de întărirea auto-reglării emoționale.

Din perspectiva psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții, în înțelegerea depresiei putem pleca de la modul caracteristic prin care clientul trăiește depresia.

Depresia este o stare cronică și focalizată de experiențiere negativă. Oamenii depresivi au tendința să rumineze mai mult, să-și piardă interesul în lucrurile care anterior le-au provocat plăcere și să se simtă triști și lipsiți de motivație. Adițional, ei pot experienția patternuri neregulate de somn, schimbări ale apetitului, concentrare slabă, neastâmpăr extrem și agitație, gânduri și impulsuri suicidare, precum și sentimente de lipsă de valoare și vină.

Clientul depresiv a pierdut contactul cu emoțiile pozitive, puternice, funcționale, cum sunt curiozitatea, bucuria, fericirea, iubirea și mulțumirea. De obicei se manifestă auto-punitiv și sunt critici cu ei înșiși, lipsindu-le abilitatea de a empatiza și de a le păsa de propria persoană. În același timp, au tendința să se îndepărteze de ceilalți oameni și sunt foarte sensibili la rejecție și criticism. Tendința lor de retragere și sensitivitatea lor se reflectă negativ la nivelul relațiilor interpersonale, fapt ce-i face să fie și mai izilați.

Clientul depresiv are tendința să-și amintească preponderent lucrurile negative și să se raporteze la stimulii negativi din mediu, iar de cele mai multe ori experiențiază lucrurile într-o manieră globală sau abstractă. Spre exemplu, o persoană depresivă va spune că se simte rău, dar îi va fi foarte greu să detalieze acest sentiment general. Cel mai izbitor este însă modul dur în care clientul depresiv răspunde la propria persoană și modul în care cedează în fața acestui auto-atac. De aceea, depresivul suferă mai puțin din pricina lucrurilor negative pe care și le spune, și mai mult din pricina modului dur în care sinele său critic se adresează sinelui neputincios (slab și doritor de experiențiere).

Modelul proces-experiențial al depresiei se centrează pe vulnerabilitatea sinelui neputincios. Experiențele timpurii de abuz sau neglijare, sau faptul că individul s-a simțit de multe ori neînțeles, pot avea darul să-i scadă capacitatea acestuia de a procesa distresul emoțional. Evenimentele actuale de pierdere sau eșec fac ca schemele emoționale fundamentale ale sinelui să fie considerate inadecvate, nesigure și demne de vină, permițând dezvoltarea schemelor secundare reactive sau maladaptative, însoțite de amintiri emoționale relaționate. Aceste scheme acționează în sensul organizării experienței în termeni de vulnerabilități, reduc resursele de coping și determină un colaps al selfului, care trăiește sentimente de neputință, se simite învins, prins în capcană, rușinat, iar rezultatul este depresia. Persoana pierde contactul cu abilitatea sa de a procesa experiențele emoționale în termeni de forțe și resurse și de a răspunde în moduri mai pozitive și cu speranță la situațiile și evenimentele curente. Reziliența este pierdută, iar clientul își experiențiază sinele ca fiind neputincios sau condamnabil și demn de dispreț, adică slab sau rău.

Principiile generale ale psihoterapiei centrate pe emoții în tratamentul depresiei (Elliott & all., 2004):

  1. A pătrunde și a urma modul în care clientul experiențiază depresia – terapeutul trebuie să mențină o conectare empatică permanentă cu modul în care clientul experiențiază lipsa de speranță sau lipsa de valoare. Este foarte important ca acesta să evite fie să pice în disperare alături de client, fie să încerce să-l convingă să adopte o atitudine mai optimistă sau mai ”realistă”. A crede în tendințele de creștere ale clientului nu înseamnă că terapeutul trebuie să-i provoace acestuia experiențele depresive.
  2. Exprimarea empatiei, grijii și prezenței – clienții depresivi adesea se simt izolați, neînțeleși, neiubiți de alte persoane semnificative din viața lor prezentă sau trecută. Terapeutul trebuie să fie conectat, să respecte și să răspundă la modul particular în care clientul său trăiește depresia. Această atitudine este de natură nu numai a facilita dezvoltarea alianței terapeutice, ci este esențială pentru procesul de reglare emoțională.
  3. Facilitarea colaborării în sarcinile terapeutice – în terapia cu clienții depresivi acest lucru se poate obține prin acordul mutual client-terapeut asupra scopurilor terapiei și prin sarcini în timpul ședințelor relaționate cu depresia. De asemenea, terapeutul utilizează învățarea experiențială pentru a-l ajuta pe client să identifice sursele depresiei sale și să înțeleagă modalitățile tipice prin care se tratează pe ei înșiși, care au darul de a întări sau precipita depresia.
  4. Promovarea conștiinței emoționale și a reglării emoționale – terapeutul îl poate ajuta pe client să devină mai conștient de emoțiile sale și să dezvolte modalități mai eficiente de reglare emoțională. Clientul este sprijinit să se focalizele pe trăirile sale interioare, astfel încât să devină mai conștient de modul în care se tratează pe sine însuși și de cum acest ”tratament” îl face să se simtă. De multe ori clientul are nevoie de ajutor pe planul exprimării active a emoțiilor sale. În acest caz terapeutul îl sprijină în procesul de reglare emoțională, pe măsură ce clientul devine conștient de emoțiile lui, le etichetează, reflectează asupra lor și dezvoltă modalități alternative de a răspunde mediului. Uneori, această etapă implică ajutarea clientului să dezvolte tehnici de auto-liniștire, pentru a face față stărilor emoționale copleșitoare și dificile.
  5. Facilitarea sarcinilor terapeutice care au ca scop tratamentul sinelui – terapeutul facilitează îndeplinirea de către client a sarcinilor terapeutice care au ca scop modificarea modalităților depresive prin care clientul își tratează sinele. Intervenția se centrează pe sprijinirea clientului să-și regleze lipsa de speranță și să dezvolte modalități alternative de a se trata pe sine și propria experiență. Această reglare îl ajută să identifice mai multe resurse în prezent și să fie mai puțin vulnerabil la depresie în viitor. Menținerea focalizării terapeutice pe cauzele principale ale depresiei și sprijinirea clientului să rezolve sarcini relaționate cu aceste cauze reprezintă un factor fundamental al succesului psihoterapiei în depresie.
  6. Promovarea dezvoltării personale – terapeutul pune accent pe dezvoltarea personală a clientului depresiv, care de regulă suferă de stagnare sau blocaj al creșterii, însoțite de un puternic sentiment de neajutorare și lipsă de speranță. Clientul este sprijinit să se implice în proiecte de viață importante și să-și proceseze într-o manieră mai diferențiată propriile emoții. Acest lucru se face prin exerciții experiențiale de dezvoltare personală și prin sprijinirea clientului să devină conștient de modul în care se blochează pe sine și se auto-discreditează. Astfel, clientul este încurajat să caute emoții mai asertive, care îi dau putere, precum și să dezvolte modalități mai auto-protective de a răspunde la propria persoană.

 

Publicat în Despre evaluarea psihologica, Despre Psihoterapie | Etichetat , , | 2 comentarii

Reglarea emoțională în situații stresante

Psiholog Bucuresti

În funcționarea normală, emoțiile sunt resurse esențiale și adaptative care ajută individul uman nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte mai eficient și să ducă o viață mai satisfăcătoare. Capacitatea omului de a-și accesa, regla și utiliza propriile emoții este cunoscută sub denumirea de inteligență emoțională (Greenberg, 2002). Deoarece emoțiile fac parte din viața interioară extrem de bogată a omului, iar omul este constituit din trasături multiple și adesea contradictorii, în mod obișnuit acesta are tendința de a trăi emoții multiple și contradictorii. Acestea rezultă în principiu din interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate ale individului și situațiile de viață prin care trece.

Relația dintre sine și lumea în care trăiește individul uman este una dinamică, de interdeterminare reciprocă, denumită de Leslie Greenberg dialectic constructivă. Ideea de bază este că această relație se află într-un proces dinamic de modificare, în care atât individul cât și mediul se schimbă în permanență. (Elliott & all., 2004)

Tocmai datorită acestei complexități, sistemul emoțional uman poate deveni disfuncțional, iar acest lucru se poate produce într-un număr mare de moduri diferite. Incapacitatea sau chiar refuzul de a-și accesa propriile emoții sau aspecte ale propriei experiențe emoționale poate duce la deprivarea individului de informații extrem de valoroase și cu mare valoare adaptativă. O altă dificultate frecventă apare atunci când cel mai adaptativ răspuns emoțional este ascuns în spatele altor răspunsuri emoționale, ca atunci când frica se ascunde în satele furiei. În plus, persoanele care au probleme legate de reglarea emoțională pot fi copleșite de emoții puternice și dureroase sau, din contră, pot fi anesteziate și se pot distanța de propriile emoții.

Teoria proces-experiențială descrie de asemenea cum se schimbă oamenii, inclusiv cum învață să-și acceseze și să-și utilizeze emoțiile pentru a se auto-ghida spre cele mai potrivite acțiuni menite a face față situațiilor stresante și a-și regla emoțiile. Relațiile, inclusiv relația terapeutică, pot facilita învățarea emoțională, în primul rând prin furnizarea unui context de siguranță și suport. Acest context stimulează clientul să lucreze activ cu experiențele sale emoționale contradictorii, fapt ce-l ajută în final să dezvolte noi experiențe și o mai bună acceptare de sine.

Emoția este fundamentală în construcția sinelui și este un determinant cheie al auto-organizării. La cel mai basic nivel de funcționare, emoțiile reprezintă o formă adaptativă de procesare a informațiilor și de pregătire pentru acțiune, ele având rolul de a orienta omul în mediul său și de a-i promova starea de bine. Emoțiile au de asemenea rolul de a informa individul dacă o nevoie, valoare sau scop important poate fi atins sau, din contă, poate fi alienat într-o situație dată. Emoțiile sunt totodată implicate în stabilirea priorităților și sunt tendințe de a acționa în urma evaluării situației, luând în calcul scopurile, nevoile și preocupările persoanei.

Emoția este un fenomen cortical complet diferit de gândire. Are propriile baze neurochimice și fiziologice și reprezintă un limbaj unic prin care creierul uman se exprimă. Sistemul limbic este implicat fundamental în răspunsurile emoționale. Acesta guvernează multe dintre procesele fiziologice ale organimului uman, influențând automat sănătatea fizică.

Reglarea emoțională pe care o persoană o activează într-o situație de stres poate fi adaptativă sau disfuncțională.

Reglarea emoțională adaptativă este abilitatea persoanei de a tolera, a fi conștient, a pune în cuvinte și a utiliza adaptativ emoțiile pentru a-și regla starea de distres și pentru a-și promova nevoile și scopurile. (Greenberg, 2002)

De-a lungul timpului, un număr mare de studii au arătat impactul important al experienățelor timpurii de atașament asupra capacității oamenilor de a-și regla emoțiile, precum și asupra funcționării lor neurofiziologice. Un alt aspect important al reglării emoționale adaptative implică capacitatea de control al propriei anxietăți și de ajustare a niveului general de activare emoțională. (Elliott & all., 2004)

Pentru fiecare sarcină sau situație particulară există un nivel optim de activare emoțională. Să luăm ca exemplu o situație obișnuită de stres cotidian: vorbitul în public. Astfel, dacă ne pregătim să ținem un discurs în public, un nivel moderat de activare emoțională va da prezentării energie și va atrage audiența. În schimb, dacă activarea este prea redusă persoana riscă să facă o prezentare plictisitoare, monotonă, care să nu stârnească interesul publicului. Pe de altă parte, dacă nivelul activării emoționale este prea ridicat, persoana poate să piardă firul prezentării, să treacă de la o idee la alta prea rapid și să nu poată fi urmărit de audiență, sau poate chiar să se blocheze datorită emoțiilor. De aceea, reglarea emoțională eficientă implică abilitatea noastră de a accesa, amplifica, tolera și reduce nivelul activării noastre emoționale, cu scopul adaptării eficiente la cerințele situației.

Capacitatea noastră de a ne regla adaptativ emoțiile vine în mare parte din experiențele timpurii de atașament cu părinți resonsabili. Astfel, când copilul este agitat și emoționat, părinții pot utiliza modalități eficiente pentru a-l ajuta să se calmeze: încurajarea, suportul emoțional, schimbarea direcției de focusare a atenției spre ceva mai atractiv sau sprijinul în a exprima în cuvinte ce anume îl deranjează sau înfurie. Părinții responsabili își ajută copilul să-și acceseze emoțiile jucându-se cu el, spunându-i sau citindu-i povești cu încărcătură emoțională pozitivă, furnizând exemple autentice de exprimare emoțională și de acțiuni bazate pe emoții. Dacă părinții sunt ”antrenori emoționali” buni, ei vor recunoaște emoțiile copilului lor, le vor valida și vor empatiza cu el, ajutându-l să învețe moduri eficiente de exprimare socială a emoțiilor cu finalitatea atingerii scopurilor. (Greenberg, 2002)

Reglarea emoțională disfuncțională se produce atunci când persoana experiențiază stări afective negative acute sau cronice relaționate cu dereglări în sistemele sale emoționale. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale clientului de a regla stări emoționale negative. Incapacitatea de a-și regla propriile emoții este o formă generală de disfuncție, iar dificultățile de reglare emoțională includ atât probleme de activare emoțională prea redusă, cât și de activare emoțională prea ridicată.

Dacă individul este mult prea activat de sarcina pe care încearcă să o îndeplinească, acesta va deveni dezorganizat sau ”paralizat” și nu va reuși să-și îndeplinească ceea ce și-a propus. Dacă în schimb este subactivat, el va fi ineficient și încet și nu va putea atinge performanța sa maximă. Acest client va fi incapabil să-și acceseze schemele emoționale de care are nevoie pentru a-și ghida acțiunile, iar comportamentul său va fi lipsit de direcție și scop.

Accesarea maladaptativă a emoțiilor apare atunci când persoana este copleșită de emoții negative, stresante, sau nu mai poate ieși dintr-o stare emoțională în care a intrat. Supra-activarea emoțională duce la stres, dezorganizare și incapacitate de a acționa. În plus, individul trăiește adesea emoțiile puternice ca periculoase și traumatice, fapt ce poate duce la încercarea acestuia de a evita total emoțiile. Rezultatul ulterior poate fi evitarea emoțională, care este una dintre formele cele mai importante de dificultate post-traumatică. Mai mult, oamenii rămân adesea blocați într-o stare emoțională negativă de durată (emoție primară maladaptativă) și, deoarece aceasta nu-l ajută să inițieze strategii eficiente de coping, devin dezorganizați și nu se pot degaja de schema emoțională neprocesată și nesimbolizată care le domină experiența.

Supra-activarea emoțională duce adesea la apariția problemei opuse, și anume încercarea maladaptativă de a trăi emoția respectivă. Încercarea de a suprima sau evita emoțiile în întregime sau de a reduce foarte mult nivelul de activare emoțională poate duce la dereglare emoțională sub forma efectului de recul emoțional, sau la creșterea foarte mare în intensitate a emoțiilor. Mai mult, controlul excesiv al emoțiilor poate face oamenii să se comporte impulsiv atunci când scapă de autocontrolul excesiv, fapt ce se manifestă prin comportamente excesive.

Patternurile învățate de reglare emoțională sunt strâns relaționate cu stilul de atașament al persoanei. Combinate cu temperamentul înăscut, experiențele timpurii ale copilului cu părinții din perioadele de distres emoțional sunt critice în construirea patternului de atașament al acestuia, pattern pe care îl va păstra și în viața adultă. Dacă copilul are un temperament slab, este sensibil și ușor de rănit, iar părinții l-au suprastimulat și nu l-au controlat foarte mult, atunci acesta va dezvolta un pattern de atașament anxios și tendința de a se supra-activa emoțional. În schimb, dacă copilul nu este foarte sensibil, iar părinții lui l-au substimulat și l-au controlat excesiv, acesta va dezvolta un stil de atașament caracterizat prin desconsiderare, va fi distant și sub-activat emoțional. De asemenea, stilul de atașament timpuriu caracterizat prin neglijare sau abuz va fi internalizat ca auto-abuziv și auto-neglijant, ducând la încercări ulterioare disfuncționale de reglare emoțională. (Elliott, 2004)

 

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Adolescentul depresiv

adolescentul depresivEste normal pentru oricare dintre noi să ne simțim triști din când în când, deci acest lucru este valabil și pentru adolescenți. Însă atunci când tristețea se transformă în sentimente profunde de disperare și lipsă de speranță, care persistă săptămâni la rând, afectând profund funcționarea adolescentului, trebuie să tragem un semnal de alarmă și să ne punem serios problema sănătății mentale a copilului nostru.

În Statele Unite, potrivit datelor publicate în 2014 de Institutul Național de Sănătate Mintală, 4,8% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani  și 2,8% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 11 ani sunt diagnosticați cu depresie majoră.

Deși nu sunt date statistice privind numărul cazurilor de depresie la adolescenți din țara noastră, un raport din 2014 al European Health for all Databases (HFA-DB) situează România pe locul doi în Uniunea Europeană în privința numărului de cazuri diagnosticate cu tulburări psihice, dintre aceștia 1 din 15 oameni suferind de depresie majoră.

Cele mai frecvente simptome ale depresiei la adolescenți sunt: sentimente persistente de tristețe, sentimente de neputință și lipsă de speranță, adolecentul se simte inadecvat, apar schimbări importante ale apetitului, modificări ale greutății, lipsa de energie, dificultăți de concentrare, pierderea interesului pentru activitățile cotidiene și pentru acele activități care altădată îi făceau plăcere, modificări ale somnului (insomnie sau hipersomnie), sentimente excesive de vină, stimă de sine scăzută, iritabilitate, agresivitate, ostilitate, dureri de cap, oboseală sau acuze digestive, precum și sentimente de lipsă de valoare și vină . Simptome mai grave includ abuzul de alcool și de droguri, refuzul școlar, sentimentul că vrea să moară, gânduri de suicid și/sau tentative de suicid, sau alte comportamente self-distructive.

Ca și la adult, și la adolescent depresia este o stare cronică și focalizată de trăire negativă a experiențelor emoționale. Copilul are tendința să rumineze mai mult, să-și piardă interesul pentru lucrurile care anterior i-au provocat plăcere și să se simtă trist și lipsit de motivație. Adolescentul depresiv a pierdut contactul cu emoțiile pozitive, puternice, funcționale, cum sunt curiozitatea, bucuria, fericirea, iubirea și mulțumirea. De obicei se manifestă auto-punitiv și este critic cu el însuși, îi lipsește abilitatea de a empatiza și de a-i păsa de propria persoană. În același timp, are tendința să se îndepărteze de ceilalți oameni și este foarte sensibil la rejecție și criticism. Tendința lui de retragere și sensitivitatea sa se reflectă negativ la nivelul relațiilor interpersonale, fapt ce-l face să fie și mai izolat.

În ceea ce privește cauzele depresiei la adolescent, un factor major de risc este reprezentat de istoricul familial al depresiei, deoarece studiile au arătat că incidența cazurilor de depresie la copil și adolescent este mai mare în familiile în care și părinții suferă sau au suferit de depresie. Un alt factor important este stresul. Poate fi vorba despre stresul din familie, fie că familia traversează un eveniment dificil (de exemplu divorțul părinților sau pierderea unei persoane dragi), fie avem de-a face cu părinți autoritari, care exercită o presiune și un control exagerat asupra adolescentului. De asemenea, poate fi vorba despre stresul legat de performanțele școlare. În acest caz, adolescentul fiind suprasolicitat la școală și nereușind să facă față cerințelor, se teme în același timp și de reacția părinților la rezultatele lui școlare slabe. Dacă părinții reacționează agresiv sau punitiv, atunci copilul va înțelege că dragostea părinților este condiționată de performanțele lui, motiv pentru care se va simți neajutorat și deznădăjduit, lipsit de speranța că lucrurile ar putea să se îmbunătățească într-un viitor apropiat. O altă cauză frecventă a depresiei la adolescent este confuzia de identitate sexuală. În acest caz adolescentul se simte respins și izolat în grupul de prieteni, neînțeles, diferit de ceilalți, are gînduri de inutilitate și lipsă de speranță. În plus, părinții nu-l acceptă și încearcă din răsputeri să-l schimbe, îl controlează exagerat, îi monitorizează foarte strict toate interacțiunile sociale și îi restricționează complet activitățile.

Toate aceste experiențe actuale sunt interpretate de adolescent ca fiind pierderi sau eșec, copilul trăind profunde sentimente de neputință, se simite învins, prins în capcană, rușinat, iar rezultatul este depresia.  Cu timpul, adolescentul pierde abilitatea de a procesa experiențele emoționale în termeni de forțe și resurse și de a răspunde în moduri mai pozitive și cu speranță la situațiile și evenimentele curente. Reziliența este pierdută, iar adolescentul își experiențiază sinele ca fiind neputincios sau condamnabil și demn de dispreț, adică slab sau rău.

Spre deosebire de adulți, adolescenții sunt mult mai tranșanți și au tendința de a găsi soluții extreme pentru a-și manifesta suferința sau pentru a atrage atenția asupra suferinței lor. Foarte frecvent pot apela la gesture de auto-rănire, cum ar fi să se taie cu lama pe mâini sau pe picioare. Acest gest este un strigăt disperat de ajutor. Copilul conștientizează suferința și, neavând curajul sau negăsind deschiderea necesară spre a discuta cu părinții, încearcă să le comunice astfel că suferă. Dacă mesajul nu este recepționat în repetate rânduri, crește explonențial riscul de suicide.

Este extrem de important ca părinții să fie foarte atenți la orice semn fizic și la orice schimbare de dispoziție a adolescentului, deoarece intervenția psihologică timpurie poate preveni gesturile de disperare ale copilului și-l poate ajuta să-și recapete echilibrul emotional și încrederea în viață.

Publicat în Despre copii, Despre Psihoterapie, Despre părinți | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Nou! Servicii de psihoterapie în limba engleză!

Psiholog BucurestiÎncepând cu luna septembrie 2016, cabinetul nostru va furniza servicii de psihoterapie individuală pentru adulți, copii, adolescenți, precum și psihoterapie de cuplu și familie, în limba engleză. Pentru detalii și programări consultați site-ul nostru sau sunați la tel. 0787643309.

NEW! Psychotherapy in English!

Starting the beginning of September, we are providing psychotherapy services in English for adults, children, adolescents, families and couples.
For appointments and other questions please call 0787643309.

https://geaninacucuciuhan.com/about/

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Creierul emoțional: noile teorii neuro-biologice ale emoțiilor

emotional brainStresul psihologic poate fi considerat ca parte a unei topici mai largi, cea a emoțiilor, deoarece teoria stresului psihologic este practic echivalentă cu teoria emoției. Utilizarea stresului ca sursă de informații privind adaptarea individului la presiunile mediului este extrem de limitată comparativ cu utilizarea gamei complete a emoțiilor. Astfel, recunoașterea a 15 emoții specifice în loc de doar câteva dimensiuni ale stresului mărește semnificativ cantitatea de informații pe care le putem extrage privind capacitatea de adaptare a individului. (Lazarus, 1993)

Emoția este o stare psihologică ce are patru componente: o experiență subiectivă pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis caracteristic.

În literatura de specialitate din domeniul psihologiei și neurologiei, deși studiile despre emoție au crescut exponențial în ultimii 20-30 de ani, este foarte puțin consens în privința definiției și descrierii acestui fenomen. Este celebră afirmația făcută de Fehr și Russell în 1983 – ”Toți cercetătorii știu ce este emoția până când sunt rugați să o definească”.

Un număr mare de cercetări s-au centrat pe descrierea circuitului sau mecanismului de producere a emoției. La începutul secolului trecut, în cadrul uneia dintre primele teorii ale emoției, William James și Carl Lange afirmau că la apariția stimulului, primul care reacționează este corpul nostru. Astfel, noi întâi experimentăm schimbările fiziologice, interpretăm aceste schimbări și abia apoi apare trăirea emoțională. De exemplu, dacă vedem o mașină care vine în viteză spre noi, mai întâi inima noastră începe să bată foarte tare și abia apoi apare teama. Sursa emoţiilor este considerată a fi una somatică, James afirmând că emoţia îşi are originea în modificările corporale şi nu în cogniţie. Deși a fost intens combătut, modelul lui James-Lange se regăsește și este utilizat cu succes în anumite tehnici corporale din gestalt-terapie.

Teoria James-Lange a fost combătută de Walter Cannon în 1927, acesta afirmând că de fapt emoția precede reacția organismului. Practic, la apariția unui stimul stresant, întâi apare starea emoțională (emoția) și abia apoi se manifestă modificările comportamentale. De asemenea, în urma studiilor experimentale, Cannon ajunge la concluzia că centrul emoțiilor este hipotalamusul. (Cannon, 1927)

Neurologul James Papez vorbește pentru prima dată în 1937 despre un circuit al emoției, spunând că emoţiile nu sunt iniţiate într-un singur centru cerebral. Acest circuit, cunoscut astăzi sub numele de circuitul Papez, cuprinde o serie de centri sinaptici care sunt responsabili de trăirea emoţiei şi de efectele periferice: hipotalamus – corpurile mamilari – nucleii talamici anteriori – girul cingular – hipotalamus.

Cercetările ulterioare, desfășurate în special de fizicianul și neurologul american Paul MacLean de la Yale Medical School, au dus la revizuirea circuitului Papez și definirea sistemului limbic ca fiind ”creierul emoțional” al omului, acesta cuprinzând diferite arii corticale şi subcorticale implicate în emoţie. Acesta produce efecte endocrine, viscerale, motorii şi somatice, având de asemenea înfluență asupra sistemului imunitar. În prezent nu există un consens în ceea ce priveşte situarea şi structura anatomică şi funcţională a sistemului limbic, dar este general acceptat faptul că acesta reprezintă „creierul emoţional”.

Cel care a reorientat cercetarea în neurologia emoției şi a configurat rolul nucleului amigdalian în producerea emoțiilor a fost Joseph LeDoux, acesta descriindu-l ca pe un fel de ”santinelă emoţională” capabilă să blocheze cortexul. LeDoux a demonstrat că putem avea reacţii emoţionale independent de neocortex, fără nicio participare conştientă cognitivă.

Joseph Le Doux este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători contemporani în domeniul emoțiilor. Conform teoriei sale, sistemele cerebrale cognitiv și emoțional sunt foarte slab conectate. Această separare între cogniţie şi emoţie la nivel cortical are consecinţe extrem de importante. Astfel, uneori noi ne exprimăm furia prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai rezonabil ar fi mult mai în acord cu interesul nostru. Alteori avem tendinţa să raţionăm foarte mult şi să luăm decizii fără a lua în considerație consecințele emoționale pe care deciziile respective le vor avea asupra noastră. De asemenea, tulburările mentale tind să reflecte emoțiile care nu pot fi controlate complet de voință (precum anxietatea, stresul și depresia) sau cogniții disociate de stările emoționale (de exemplu în schizofrenie, când persoana exprimă un gând negativ și trăiește o emoție pozitivă, sau invers).

Le Doux este interesat în cercetările sale de modul în care creierul uman răspunde la amenințări. El definește emoția ca o stare mentală care apare mai degrabă spontan decât prin efort conștient și este însoțită adesea de schimbări fiziologice. Le Doux afirmă că răspunsurile emoționale nu sunt întotdeauna indicatori siguri ai emoțiilor. De exemplu, oamenii pot manifesta un răspuns emoțional de frică la apariția unui stimul fără să fie conștienți de prezența stimulului respectiv și fără să trăiască emoția de frică. De asemenea, autorul spune că sistemul cerebral care controlează răspunsurile emoționale nu este același cu sistemul cerebral care controlează emoțiile. (Le Doux, 2012)

Joseph Le Doux, behaviorist convins, abordează fenomenul emoțiilor plecând de la studii experimentale pe animale, fiind interesat de circuitele ce activează funcțiile ce permit organismelor să supraviețuiască: cele implicate în apărare, menținerea energiei și proviziilor nutriționale, balanța fluidelor, termoreglarea și reproducerea. Autorul pleacă de la ideea că aceste circuite de supraviețuire și funcțiile lor adaptative se regăsesc la toate ființele, inclusiv la mamifere și la oameni. (Le Doux, 2012)

LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoției de frică: a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri intestinale; b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce emoții mediate de gândire. Autorul spune că avem nevoie de două circuite ale emoției deoarece primul ne ajută să răspundem rapid la stimuli amenințători și astfel să supraviețuim în situații extreme, în timp ce circuitul cortical produce o evaluare detaliată a semnificației emoționale a situației. Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției. (Le Doux, 1996)

Nucleul amigdalian are un rol determinant în procesul memoriei emoţionale, devenind depozitul unor emoţii şi amintiri cu valență emoțională. LeDoux a demonstrat că, în timp ce hipocampusul răspunde de readucerea în conştiinţă a amintirilor clare, precise despre oameni, locuri, evenimente, nucleul amigdalian ne oferă memoria emoţională despre acelaşi aspect reamintit. Astfel, cu cât o amintire este mai încărcată emoţional, cu atât acea amintire este mai dificil de șters, deoarece este înregistrată la nivelul nucleului amigdalian. În cadrul procesului memoriei, nucleul amigdalian are funcția de stocare a informaţiei, în timp ce hipocampusul are funcția de a da valenţă emoţională amintirii respective. (Le Doux, 2012)

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre alianța terapeutică

Psiholog Bucuresti, alianta terapeutica, psihoterapieUn subiect extrem de controversat în cercetarea în psihoterapie se referă la ce anume asigură succesul unei psihoterapii: orientarea terapeutică, persoana terapeutului, caracteristicile clientului, relaţia dintre terapeut şi client sau câte ceva din toate acestea ?

Un posibil răspuns este oferit de conceptul de alianţă terapeutică, numită şi alianţă de lucru sau pur şi simplu alianţă. Acest concept este important deoarece pune bazele succesului terapeutic, independent de abordarea teoretică sau de tipul de simptome. În acest fel alianţa terapeutică poate fi folosită pentru a prezice rezultatul unui tratament, se poate dovedi un predictor timpuriu al succesului în psihoterapie.

Mai multe perspective teoretice au încercat să surprindă factorii comuni ai reuşitei în psihoterapie, cele mai relevante dintre acestea urmând a fi prezentate. Unul dintre primii autori, Carl Rogers (1951) a identificat trei variabile corelate cu reuşita în psihoterapie, în contextul specific al terapiei centrată pe client: empatie, acceptarea necondiţionată (pozitivă) şi congruenţa. Strong (1968) a vorbit şi el despre astfel de variabile, de această dată ţinând de percepţia clientului şi referindu-se la gradul în care acesta îl consideră pe terapeutul său demn de încredere, expert şi atractiv.  Primul care a vorbit despre alianţa de lucru a fost Greenson (1967), care a folosit conceptul în contextul psihodinamic al transferului.

E.S.Bordin, în lucrarea sa Despre legături umane care încătuşează sau eliberează (Of human bonds that bind or free) (1980), prezentată la întâlnirea Societăţii pentru Cercetarea în Psihoterapie desfăşurată la Pacific Grove, defineşte conceptul de alianţă terapeutică ca fiind ceea ce permite pacientului să accepte şi să urmeze cu încredere tratamentul, adică ceea ce anihilează comportamentul de autoapărare.

Pe lângă rafinarea conceptului, E.S.Bordin argumentează că pot fi distinse trei elemente ale alianţei terapeutice: sarcina, legătura şi scopul. Elementele constitutive ale alianţei vizează comportamente şi cogniţii inerente consilierii eficiente, iar calitatea şi tăria alianţei terapeutice sunt determinate de combinarea acestora.

De asemenea, Bordin a oferit o descriere a fiecăreia din dimensiunile alianţei:

  • dimensiunea sarcină (task) se referă la faptul că ambele persoane implicate în procesul terapeutic (terapeutul şi clientul) trebuie să perceapă sarcinile ca fiind eficiente şi relevante şi trebuie să-şi asume responsabilitatea îndeplinirii lor;
  • dimensiunea scopuri (goals) se referă la faptul că ambele persoane implicate în procesul terapeutic (terapeutul şi clientul) valorizează scopurile (rezultatele) intervenţiei terapeutice;
  • dimensiunea legături (bonds) se referă la reţeaua complexă de ataşamente personale pozitive (încredere reciprocă, acceptare, destăinuire), care se dezvoltă între terapeut şi client.

Bordin afirma că esenţa alianţei de lucru rezidă în reciprocitate, în disponibilitatea de a colabora. În acest context, colaborarea trebuie percepută ca fiind un element cheie al alianţei terapeutice şi devine totodată un veritabil cadru de analiză. În fapt, prin acest aspect s-a diferenţiat Bordin de teoriile anterioare, care erau centrate fie pe percepţiile terapeutului faţă de clientul său, fie pe percepţiile clientului faţă de terapeutul său.

De asemenea, Bordin vedea alianţa terapeutică nu ca pe o tehnică de sine stătătoare, ci ca pe un vehicul ce permite şi facilitează implementarea unor tehnici specifice de intervenţie. Rolul alianţei este de a permite predicţia rezultatului consilierii şi de a oferi insight în procesul de consiliere.

În final, Bordin a afirmat că accentul pus pe unul sau altul dintre elementele alianţei terapeutice (goal, bond, task) diferă atât de la o orientare teoretică la alta, cât şi de la o fază a consilierii la alta.

Odată stabilită importanţa variabilei alianţă de lucru pentru explicarea succesului intervenţiei terapeutice, a apărut interesul pentru dezvoltarea de instrumente care să o poată măsura. Au fost făcute mai multe încercări în acest sens, în cadrul mai multor orientări terapeutice, toate raportându-se la dovezile empirice privitoare la rezultatul procesului terapeutic.

Cea mai valoroasă contribuţie în domeniu a fost considerată aceea a lui Adam O. Horvath, de la Universitatea Simon Fraser, care, alături de Leslie Greenberg, de la Universitatea York din Canada, a conceput şi validat (în 1989) primul instrument centrat pe alianţa terapeutică (Working Alliance Inventory -WAI).

Psihologul american a plecat de la ideea că există o serie de variabile generale care influenţează succesul în context terapeutic / de consiliere. Aceste variabile generale nu sunt specifice unei anumite teorii sau tehnici, ci sunt factori comuni care există în orice formă de terapie şi care explică cea mai mare parte a varianţei succesului terapeutic. Horvath şi-a propus să dezvolte un instrument de evaluare care să explice varianţa rezultatului terapeutic şi, în acelaşi timp, să fie bine articulat cu o teorie care să surprindă explicit natura şi funcţionarea alianţei terapeutice.

Publicat în Despre Psihoterapie, Psiholog Bucuresti, Psihoterapeut Bucuresti, Psihoterapie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu