Programele clasice de parenting se centrează cu precădere pe construirea relației părinte-copil și pe dezvoltarea la părinte a unor abilități de a face față comportamentului negativ al copilului, lăsând la o parte înțelegerea emoțiilor copilului și sprijinul acordat de părinte în reglarea emoțională.

Mulți părinți se confruntă la un moment dat cu comportamente opoziționiste și provocatoare ale copilului. Într-un număr important de cazuri, cu timpul, aceste comportamente scad atât în intensitate cât și în frecvență, copilul dezvoltându-se armonios odată cu înaintarea în vârstă. Există însă și situații când copilul devine din ce în ce mai rebel și provocator, instabil emoțional și chiar agresiv.

Când lucrurile scapă de sub control, întrebările pe care ni le punem ca părinți sunt multiple:

”Cât de normal este ca fiul/ fiica mea să se manifeste așa?”

”Cu ce am greșit în misiunea mea de părinte? Ce anume din ce am făcut eu i-a provocat aceste reacții / comportamente?”

”Ce ar trebui să schimb în atitudinea mea parentală pentru a elimina aceste comportamente ale copilului meu?”

Lucrurile se complică în timp și începem să ne punem întrebări legate de abilitățile noastre parentale. Aici reacția noastră poate să evolueze în două direcții. În prima variantă devenim tot mai nervoși, ne pierdem cumpătul la fiecare comportament rebel al copilului, îl certăm, țipăm la el, îl pedepsim, încercând astfel să ne eliberăm de sentimentul profund de frustrare pe care îl încercăm. În a doua variantă vom avea tendința să ne analizăm chiar și cele mai mici gesturi sau reacții față de copil ce nu sunt ”ca la carte”, să ne cenzurăm fiecare cuvânt pe care îl adresăm copilului și fiecare gest pe care îl facem în preajma lui. În ambele situații, reacțiile noastre vin dintr-un profund sentiment de vinovăție, care se sădește peste bagajul nostru emoțional mai nou sau mai vechi, generând un adevărat complex de inferioritate.

Apoi, începem să comparăm copilul nostru cu alți copii din jur, colegi de clasă la școală sau la grădiniță, cu copiii din parc sau cu copiii prietenilor, rudelor, vecinilor. Și în toată această competiție tumultoasă ce se desfășoară doar în capul nostru, propriul copil iese în permanență învins, iar noi ieșim cei mai proști părinți. Odată ajunși la concluzia asta, ne vine foarte greu să o păstrăm pentru noi, iar în momentele de furie răbufnim către copil:

”Tu de ce nu poți fi ca X sau ca Y? Tu nu vezi cât de cuminte e și ce părinți fericiți are? Mi-ar plăcea și mie să mă duc la școală și să o aud pe doamna cum te laudă în fața tuturor părinților. Am crezut că intru în pământ de rușine când a început să povestească cum ți-ai scăpat tu creionul pe jos de trei ori într-o oră și cum l-ai alergat pe Mihnea printre bănci în pauza mare.”

Am să vă rog să vă opriți și să recitiți fraza anterioară. Despre ce vorbește acest părinte? Cu siguranță nu despre comportamentul copilului, ci mai degrabă despre sentimentele lui de rușine și vinovăție. Exact aceste emoții le transmite și copilului, care le va prelua și și le va însuși: ”Mi-e rușine că îmi fac părinții de râs. Sunt un copil rău, care nu merită să fie iubit. Nu voi fi niciodată așa cum mă vor părinții mei.”

Cercetările au arătat că părinții care au capacitatea de a-și îndruma emoțional copiii, ajutându-i să-și definească și să-și regleze eficient emoțiile, vor crește copii cu un nivel semnificativ mai ridicat al competenței emoționale. Competența emoțională corelează la copii atât cu capacitatea ridicată de inițiere și dezvoltare de relații interpersonale autentice în grupul de prieteni, cât și cu un nivel semnificativ mai bun al rezultatelor școlare. Studiile arată însă că, uneori, părinții au tendința de a ignora sau chiar de a dezaproba emoțiile copiilor lor, această tendință având efecte negative asupra dezvoltării emoționale a copilului.

Emoțiile joacă un rol crucial în dezvoltarea copiilor, încă din primele momente de viață. Capacitatea de a recunoaște și de a interpreta emoțiile într-o situație dată este importantă pentru dezvoltarea de interacțiuni pozitive și relații autentice cu ceilalți. Modul în care părinții răspund la emoțiile copiilor este esențial în a-i ajuta pe aceștia să-și înțeleagă și să-și regleze propriile emoții.

Emoțiile sunt utile și funcționale atunci când le facem față într-un mod potrivit, dar pot crea dificultăți importante atunci când nu sunt înțelese, când sunt slab reglate, sau când răspunsurile noastre la emoții sunt maladaptative.

Capacitatea de a înțelege emoțiile este un factor imperativ al calității interacțiunii noastre cu alte persoane. Deoarece părinții joacă un rol fundamental în a-i sprijini pe copii să experimenteze și să înțeleagă emoțiile, modul în care părinții își exprimă și își reglează propriile emoții devine un model pentru copil. Copilul învață ce este furia atunci cînd vede părintele trăind furia, deci va lua ca model atât comportamentul părintelui din momentele de furie, cât și strategia acestuia de reglare emoțională. Dacă părintele nu-și poate controla izbucnirile agresive, verbale și chiar fizice, copilul va învăța că așa este normal să se exprime atunci când este furios. O mămică îmi spunea săptămâna trecută că este îngrijorată, deoarece mezinul familiei, de 2 ani și jumătate, spune ”Sunt foarte furios!” și se exprimă corporal printr-o stare de crispare și tensiune, cu o expresie facială evidentă. Am întrebat-o cine din familie se manifestă așa și mi-a răspuns, zâmbind (clarificată): ”Soțul meu, atunci când copiii nu-l ascultă, ia o atitudine asemănătoare. Vine la mine cu aceeași expresie emoțională pe față și mă roagă să intervin, deoarece el nu se mai poate controla”.

Mulți părinți au dificultăți și se blochează atunci când trebuie să facă față emoțiilor exprimate de copil, mai ales dacă acesta este de vârstă fragedă și dacă emoția exprimată este una negativă. Mămica din exemplul de mai sus nu se aștepta ca fiul ei de nici trei ani să înțeleagă ce este furia, cu atât mai mult să o exprime așa de spectaculos. Tendința ei naturală a fost de a-i invalida emoția, de a-i spune că nu se simte de fapt furios, pentru că el nu știe ce este furia. Studiile recente legate de teoriile emoțiilor arată că această tendință a părinților are efecte negative asupra dezvoltării competenței emoționale a copilului, deoarece acesta nu este încurajat să recunoască și să denumească o emoție pe care deja o trăiește, cu atât mai mult nu va învăța modalități eficiente de a face față emoțiilor negative. Copilul este confuzionat de acest tip de reacție și va învăța că furia trebuie suprimată.

Ori teoriile moderne ale emoțiilor au arătat că toate emoțiile joacă un rol fundamental în reglarea comportamentală și că nu există emoții ”complet bune” sau emoții ”complet rele”, ci doar emoții care ne sunt de ajutor și emoții care ne rănesc, în funcție de modul în care noi alegem să răspundem la ele. Deși unele răspunsuri emoționale ale omului sunt înăscute sau se pot produce cu un nivel scăzut de analiză cognitivă, cogniția este un factor important determinant al unui număr mare de emoții. Emoțiile reflectă modul în care individul alege să pună accentul pe beneficiile sau pe pierderile evenimentelor de zi cu zi. Emoțiile noastre depind de modul în care procesăm cognitiv evenimentele / situațiile de viață și de interpretarea pe care le-o atribuim, mai exact dacă avem tendința de a interpreta situațiile de viață ca fiind frustrante sau dacă ne centrăm pe resursele pe care le avem la dispoziție pentru a face față situației.

Pentru programări ședințe de parenting și coaching pentru părinți: 0745098023