În psihoterapia experiențială centrată pe emoții, lucrul cu un client care a trecut printr-un eveniment traumatic pleacă de la înțelegerea măsurii în care evenimentul respectiv a transformat într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului. De regulă, un eveniment traumatizant împarte lumea clientului în trei ”momente” fenomenologice: înainte de eveniment, în timpul evenimentului și după eveniment. În experiența clientului, fiecare dintre aceste momente este în același timp o ”lume”, constând într-o imagine particulară a sinelui, a altor persoane și a lumii în ansamblul ei.

Descrierea acestor ”momente-lumi” se bazează pe cercetările fenomenologice ale lui Fischer și Wertz (după Elliot & all., 1989):

1. Înainte de traumă clientul experiențiază lumea ca fiind sigură. Această lume este ”lumea pre-victimizare”. Ea conține posibilitatea traumei, dar doar la nivel abstract. Persoana se simte întreagă, puternică și imună la rău, sau măcar protejată adecvat de comunitatea din care face parte, alcătuită din persoane serviabile și măsuri de precauție de rutină. În această lume clientul duce o viață obișnuită și progresează spre ducerea la îndeplinire a proiectelor de viață.
2. În momentul traumei apare ”lumea victimizării”. Sentimentul anterior de siguranță se pierde și, supus terorii, clientul descoperă că a devenit dintr-odată victima unei persoane răuvoitoare sau a unei forțe externe ce nu poate fi controlată (ex.: cutremur, foc etc.). Această persoană sau eveniment amenință de regulă clientul cu sfârșitul existenței. Amenințarea lasă clientul neajutorat, rănit de teroare și vulnerabil. Există și situația în care trauma constă în asistarea neputincioasă ca martor oripilat în timp ce o altă persoană este amenințată, rănită sau chiar ucisă. În ambele cazuri clientul se simte izolat de comunitatea de persoane serviabile și de ajutor (rude, prieteni, vecini etc.). În timpul acestor momente, de regulă timpul pare să se deruleze foarte încet sau chiar să se oprească, în timp ce clientul încearcă să preîntâmpine moartea. Acest moment va fi văzut de client mai târziu ca fiind central în viața sa, împărțindu-i firul vieții în două: înainte și după.
3. După traumă clientul întră în ”lumea post-victimizare”, el trăind într-o așteptare continuă a unei viitoare victimizări. Clientul experințiază această posibilitate printr-o gamă largă de dificultăți: corpul său este mai anxios și mai ușor de înfiorat, simțurile sunt fin acordate la orice pericol iminent, somnul este persturbat și presărat cu vise terifiante de victimizare recurentă, viitorul este văzut ca prea scurt sau limitat. Speranțele clientului de a obține fericire sau succes sunt puse în așteptare, iar acesta este blocat într-o existență pasivă cu sinele rănit, așteptând fie ceva să se schimbe de la sine, fie să fie supus victimizării (traumei) finale. Pentru a scăpa de intruziunea permanentă a ”lumii victimizării” în existența sa post-victimizare, clientul încearcă să evite gândurile, emoțiile și amintirile relaționate cu trauma, adesea retrăgându-se din activitățile de rutină sau utilizând diverse substanțe (droguri, alcool, medicamente etc.) pentru a-și alina durerea. Din păcate însă, realitatea experienței traumatice se reafirmă încontinuu, lăsând clientul rănit și confuz.

Intervenția experiențială în tulburarea de stres posttraumatic începe cu înțelegerea experienței unice a clientului cu aceste trei ”momente-lume”. Clientul și terapeutul se angajează într-un proces de explorare a percepțiilor și credințelor clientului care au o mare încărcătură emoțională, cunoscute sub numele de ”scheme emoționale”. Acestea sunt organizate de regulă în jurul emoției de frică sau de anxietate, iar identificarea lor îl ajută pe terapeut să înțeleagă epatic experiențele traumatizante ale clientului.

Din perspectiva psihoterapiei centrate pe emoție, tulburarea de stres posttraumatic implică mai multe seturi de scheme concurente:

1. Schemele emoționale ordinare – sunt caracteristice pentru ”lumea pre-victimizare” și crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat lor.
2. Schemele emoționale ”frică – vulnerabilitate” sunt activate în timpul traumei și și reprezintă curat ”lumea victimizării” a evenimentului traumatizant propriu-zis. Acestea se centrează în jurul emoției de frică, al percepțiilor asociate (periculozitate) și al tendințelor de acțiune (fugă, evitare).

Când o persoană este victimizată, el/ea experiențiază o profundă provocare a unui set cheie de scheme emoționale, cunoscute și sub numele de ”credințe prețuite”. Aceste ”credințe prețuite” și schemele lor emoționale alternative care implică sinele, pe alții și lumea, au fost descrise de Wertz (1985), Fischer și Wertz (1979) și Janoff-Bulman (1992) și le prezentăm în tabelul 2. (după Elliot & all., 1989)

Din tabel se poate observa existența a patru scheme emoționale relaționate cu trauma (după Elliot & all., 1989):

1. Lumea nesigură: înainte de victimizare majoritatea oamenilor își asumă o schemă emoțională de bază a unei ”lumi sigure”, lume în care mediul lor fizic și social este văzut ca benign în esența lui. După victimizare, această schemă emoțională este înlocuită cu cea în care lumea este văzută ca fiind fundamental nesigură, periculoasă și impredictibilă.
2. Celălalt răuvoitor: traumele care implică crime sau abuz sexual sunt fundamental interpersonale, comparativ cu cele care implică accidente sau dezastre. Violența interpersonală activează schema emoțională a ”celuilalt” ca puternic, răuvoitor, prădător. După victimizare, această schemă este proiectată pe număr mare de alte persoane, chiar dacă acestea au fost privite anterior ca fiind de ajutor.
3. ”Celălalt” care nu este de ajutor: victimizarea de asemenea deteriorează credința clientului că ceilalți oameni formează o comunitate pe care se poate baza și care oferă protecție, asistență și grijă. Persoanele ”de ajutor” (familie, prieteni, autorități legale, profesioniști din sănătatea mintală) nu au fost capabili să prevină victimizarea atunci când aceasta s-a produs, motiv pentru care sunt văzuți acum ca fiind absenți, indiferenți și ineficienți.
4. Sinele vulnerabil: schemele emoționale de ”credințe prețuite” despre putere personală, auto-eficiență, bunătate sau lipsa vulnerabilității au fost provocate de traumă. De obicei, persoana se luptă să nu renunțe la aceste credințe despre sine, dar în același timp adoptă o organizare a sinelui alternativă, în care sinele este experiențiat ca slab, neputincios, fragmentat, vulnerabil, și uneori ca unul care merită o victimizare ulterioară.

Aceste scheme emoționale sunt așa de comune în traumă, încât cunoașterea lor îi dă terapeutului o mai bună capacitate de a înțelege empatic dificultățile emoționale ale clientului său.

Din perspectiva terapiei centrate pe emoție, dificultățile de stres posttraumatic împlică un set de scheme emoționale aflate în competiție. De exemplu, în ”lumea pre-victimizare”, adică înaintea producerii evenimentului traumatic, un set important de scheme emoționale este acela de ”securitate calmă”. Acesta crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat acestei scheme emoționale, ducând la experiența universală de protest al înțelesului (clientul este în protest emoțional față de un eveniment de viață, fapt ce intră în contradicție cu credințele sale fundamentale; cu cât discrepanța este mai mare, cu atât emoția trăită este mai puternică). Cel de-al doilea set de scheme emoționale este de ”vulnerabilitate înfricoșătoare”. Acesta este activat în timpul traumei și reprezintă cu acuratețe ”lumea victimizării” pentru evenimentul traumatizant propriu-zis. Aceste scheme emoționale sunt implicite în emoțiile de frică, rușine și furie, împreună cu interpretările asociate acestora (ex. pericol) și tendințele spre acțiune (ex. fugă, evitare).

Schemele emoționale relaționate cu trauma diferă de la o persoană la alta, precum și în funcție de experiența de victimizare. Uneori acestea sunt extrem de implicite și pot fi accesate doar indirect, în cadrul ședințelor terapeutice, prin metode de expresie activă de tipul tehnicii scaunului gol sau prin metode de re-experiențiere de tipul repovestirii traumei.

De asemenea, traumele recente interacționează într-o manieră ideosincratică cu traume din viața anterioară a persoanei.

Principiile generale ale schimbării în psihoterapia centrată pe emoție a traumei au fost cel mai bine descrise inițial de Fischer și Wertz (1979) și reformulate de Greenberg și Elliott (Elliott, 2004):

1. Furnizarea prezenței empatice – psihoterapeutul se raportează la client ca o persoană grijulie, căreia îi pasă de el și care este dispus să-l ajute. Această prezență îi oferă clientul o experiență emoțională corectivă la imaginile negative ale ”celorlalți” ca fiind nepăsători, lipsiți de afectivitate sau răuvoitori. De regulă aceasta este prima sarcină a terapiei și este nevoie de mai multe ședințe până când clientul care a trecut printr-un eveniment traumatizant să dezvolte încrederea că terapeutul îl înțelege și că acestuia îi pasă de problema lui.
2. Sprijinirea re-întăririi sinelui – psihoterapeuții proces-experiențialiști pleacă de la premiza că indivizii umani au o tendință fundamentală de a se adapta și de a face față situațiilor, inclusiv rănilor fizice și emoționale. Pentru a depăși dificultățile relaționate cu trauma, clientul trebuie să recâștige încrederea în capacitatea sa de a face alegeri cu sens și de a se reîntoarce la proiectele de viață importante compromise de evenimentul traumatizant. În acest sens, clientul este ajutat să-și clarifice natura proiectului de viață întrerupt și sunt sprijinite tendințele acestuia de creștere. Adițional, clientul este sprijinit să-și exprime emoțiile, în principal furia, care îl poate ajuta să-și dezvolte capacitatea de auto-protecție asertivă în fața unui potențial pericol.
3. Încurajarea restabilirii lumii ca parțial de încredere – ”lumea post-victimizare” nu poate deveni niciodată la fel de sigură ca ”lumea pre-victimizare”, dar un anumit nivel de siguranță trebuie restabilit pentru ca persoana să se poată întoarce la o viață tolerabilă și să-și continue proiectele de viață importante. Siguranța și încrederea sunt stabilite în contextul relației terapeutice, dar este extrem de important pentru client ca acesta să poată face față mediului său și să descopere că poate să fie mai puțin vigilent atunci când circumstanțele nu sunt amenințătoare. Însă, fără îndoială, clientul este acela care decide când și de unde să înceapă să-și recapete încrederea în lumea sa.
4. Sprijin în reprocesarea traumei – în acest scop, terapeutul încurajează și facilitează exprimarea emoțională controlată a clientului în cadrul ședințelor de psihoterapie. Cea mai utilizată metodă este de a-l încuraja pe client să povestească, să re-experiențieze și să re-proceseze evenimentul traumatizant. Această metodă permite clientului să proceseze răspunsul afectiv original într-o stuație cu un nivel mult diminuat de amenințare, în care nivelul de excitare emoțională poate fi modulat cu atenție. Astfel, terapeutul îl ajută pe client să restaureze balanța emoțională și să-și moduleze emoțiile. Odată ce această abilitate este restaurată, clientul nu se va mai simți constrâns sau dominat de propriile emoții.