În anii 1940, Carl Rogers şi-a prezentat primele idei asupra a ceea ce numim acum terapia centrată pe client. Acest tratament este mai preocupat de procesul terapeutic decât de expunerea unei teorii a personalităţii. În acest sens, este un tratament foarte pragmatic care se centrează pe relaţia dintre client şi terapeut. Carl Rogers consideră că relaţia terapeutică îndeplineşte toate condiţiile necesare unei schimbări benefice. Rolul terapeutului este de a înţelege empatic sentimentele clientului şi de a-i oglindi aceste sentimente. În acest fel clientul poate vedea distorsiunile din emoţiile şi comportamentul său şi poate iniţia procesul de schimbare.

În concepţia lui Carl Rogers, un terapeut eficient trebuie să aibă trei caracteristici de bază: să fie empatic, să-şi accepte necondiţionat clientul şi să fie congruent.

Pentru a realiza o schimbare, este necesar ca terapeutul să simtă în toată profunzimea sa lumea launtrică a clientului, cu toate semnificaţiile ei (Rogers, 1951). Dacă o persoană este înţeleasă, atunci ea va simţi că aparţine de cineva. A fi empatic înseamnă “a umbla în pantofii celuilalt”, a avea capacitatea de decentrare, de a renunţa la propriii ochelari prin care percepem lumea, pentru a intra în lumea clientului şi a o înţelege. Rolul terapeutului este de a fi o oglindă pentru client, în care să se poată percepe.

Acceptarea necondiţionată a clientului. Terapeutul trebuie să aibă o atiudine caldă, de acceptare a clientului, să-şi arate consideraţia pentru el ca individ. Raportarea trebuie să fie  bazată pe un sentiment asemănător cu cel simţit de părinţi pentru copii. Acest sentiment nu trebuie condiţionat de comportamentul actual. Terapeutul trebuie să fie deschis faţă de client, indiferent de sentimentele pe care acesta le exprimă. El respectă individul ca pe un tot unitar, necondiţionat, fără reţineri şi evaluări. Pătruns de atmosfera emoţională caldă a relaţiei terapeutice, clientul va începe să trăiască sentimentul securităţii. Orice trăire emoţională ar exprima, ea este înţeleasă şi acceptată de către terapeut. Această trăire emoţională securizantă îi permite să perceapă pentru prima oară sensul şi scopul unor aspecte ale trăirilor lui. Această percepţie mai clară este în sine tulburătoare şi generatoare de anxietate. Văzând însă că terapeutul percepe eul subiectului aşa cum el şi-l ştia şi îl acceptă, că percepe aspectele contradictorii pe care a refuzat să le conştientizeze şi le acceptă şi pe acestea ca fiind parte a personalităţii sale, clientul va descoperi acceptarea în persoana celuilalt, poate prelua această atitudine şi-şi va putea accepta aceste aspecte ale eului său, chiar dacă acest lucru va implica şi nevoia de schimbare. Prin acceptare necondiţionată i se oferă clientului responsabilitate, precum şi libertatea de a-şi exercita responsabilitatea în diferite decizii.

Congruenţa. Maturizarea personalităţii este stimulată dacă terapeutul, în relaţiile cu clientul, îşi exprimă sincer, nemascat sentimentele şi atitudinile trăite în momentul respectiv (Rogers,1951).

Teoria generală ce se află la baza acestei forme de psihoterapie este că toţi oamenii au o motivaţie de bază pentru autoactualizare, pe care Rogers o defineşte ca tendinţa inerentă a oamenilor de a-şi dezvolta capacităţi care să le îmbunătăţească viaţa. Oamenii au de asemenea nevoia de apreciere pozitivă din partea altora şi adesea această nevoie de a fi iubiţi de alţii devine atât de puternică încât renunţăm la nevoia de autoactualizare în expectaţia noastră de a primi dragoste. Scopul final al psihoterapiei centrate pe client este întărirea autoactualizării, dar scopurile intermediare se centrează pe reducerea problemelor cauzate de dependenţă faţă de privirea pozitivă din partea altora.

În această formă de tratament, terapeutul îi permite clientului să controleze multe decizii importante ale procesului terapeutic. Acest tratament este pe termen lung şi poate dura mai mult de un an.

Terapia centrată pe client are drept principală caracteristică non-directivitatea. Non-directivitatea este legată de stabilirea unei relaţii în care fiecare are responsabilitatea propriei persoane, a propriilor comportamente, a schimbărilor pe care le realizează. Este o relaţie de la egal la egal în care psihoterapeutul renunţă la teoriile pe care le-a învăţat, la poziţia de „expert”. Non-directivitatea nu este o condiţie chiar atât de uşor de îndeplinit. Ea nu trebuie confundată cu ideea că terapeutul trebuie să se comporte similar unui ecran neutru care îl reflectă pe celălalt, noţiunea psihanalitică ce descria rolul psihoterapeutului. La fel de uşor s-ar putea realiza confuzia cu stilul laissez-faire de a intra în relaţie. Ceea ce distinge maniera non-directivă de cea laisez-faire este atitudinea adoptată de psihoterapeut care, în primul caz, este acceptare necondiţionată şi încredere în capacităţile naturale ale celuilalt de creştere şi auto-direcţionare, iar în al doilea caz este de indiferenţă. Clientul sesizează această diferenţă de atitudine şi reacţionează la ea. Non-directivitatea exprimă şi ideea că evaluarea se exercită doar asupra propriei experienţe, atât de către client cât şi de către psihoterapeut, şi nu se extinde şi asupra celeilalte persoane.

Tehnicile propuse de Rogers sunt: clarificarea sentimentelor prezente ale clientului, reformularea conţinutului afirmaţiilor, de cele mai multe ori cu alte cuvinte pentru a se putea surprinde mai bine, mai nuanţat semnificaţia acestora, precum și acceptarea necondiţionată a clientului.

Cele şapte stadii stabilite de Rogers pentru descrierea procesului pe care îl parcurge clientul în cadrul terapiei sunt relevante şi pentru modul în care dinamica Eu real – Eu ideal contribuie la dezvoltarea personalităţii.

Stadiul 1: Există indisponibilitatea de a se comunica pe sine, comunicarea este despre elementele dinafară. Sentimentele sau semnificaţiile personale nu sunt nici recunoscute nici „posedate”. Constructele personale (în sensul lui Kelly) sunt extrem de rigide. Relaţiile apropiate şi de comunicare sunt considerate periculoase. În acest stadiu nu este recunoscută şi percepută nici o problemă. Nu există dorinţa de schimbare. Comunicarea internă este blocată. (Cucu-Ciuhan & all., 2006)

Stadiul 2: (Se face trecerea la el atunci când persoana se simte pe deplin ascultată) începe să vorbească despre subiecte care nu sunt legate de el. Problemele sunt percepute ca fiind exterioare Eului. Nu există simţul responsabilităţii personale pentru probleme. Sentimentele nu sunt descrise ca ţinând de propria persoană, ci, uneori, ca subiecte din trecut. Ele ar putea fi arătate, dar nu sunt recunoscute ca aparţinându-i. Experienţa este legată de structura trecutului. Constructele personale sunt încă rigide şi nu sunt recunoscute drept constructe, ci sunt concepute ca fapte din trecut. Pot fi exprimate contradicţii, dar sunt admise cu greu ca atare.

Stadiul 3: Există o curgere mai liberă a exprimării despre sine ca obiect,  există şi relatări despre experienţe legate de Eu ca obiect. Există relatări despre sine ca obiect reflectat ce există în principal în alţii (eu aşa cum mă văd alţii). Există exprimări despre sau descrieri ale sentimentelor şi semnificaţiilor personale care nu sunt prezente acum. Sentimentele sunt foarte puţin acceptate. În cea mai mare parte sentimentele sunt descoperite ca ceva ruşinos sau anormal sau inacceptabil în alte condiţii. Abia apoi sentimentele sunt experimentate şi, uneori, recunoscute ca sentimente, fără confuzii. Experienţa este descrisă ca şi cum ar fi în trecut sau cumva detaşată de Eu. Constructele personale sunt rigide, dar pot fi recunoscute drept ceea ce sunt şi nu ca fapte exterioare. Se face mai bine diferenţierea între sentimente şi înţelesuri, mai puţin global decât în stadiile anterioare. Sunt recunoscute contradicţiile din experienţă. Alegerile personale sunt adesea văzute ca ineficiente.

Stadiul 4: Clientul descrie sentimente mai intense de tipul celor care nu sunt experimentate în prezent. Mai departe, sentimentele sunt descrise ca obiecte ale prezentului. Ocazional sentimentele sunt exprimate ca în prezent, uneori răzbătând împotriva oricărei dorinţe a clientului. Există apoi tendinţa de a exprima sentimentele din prezentul imediat şi îi este frică şi este neîncrezător faţă de această posibilitate. Există o slabă acceptare deschisă a sentimentelor, deşi o anumită acceptare se poate vedea. Experienţa este mai puţin legată de structura trecutului şi poate apărea după o perioadă mai scurtă de amânare. Se iveşte o slăbire a modului în care este construită experienţa. Există nişte descoperiri ale constructelor personale, există recunoaşterea definită a acestor constructe şi începe să chestioneze validitatea lor. Se realizează o diferenţiere a sentimentelor, constructelor, semnificaţiilor personale cu a anumită tendinţă de a căuta o simbolizare exactă. Persoana îşi dă seama de preocuparea pentru contradicţiile şi incongruentele dintre experienţă şi Eu. Există sentimente de auto-responsabilitate în probleme. Deşi o relaţie apropiată încă pare periculoasă, clientul riscă să se bazeze într-o mică măsură pe trăirile sale afective.

Stadiul 5: Sentimentele sunt exprimate liber în prezent şi aproape de a fi experimentate pe deplin. Ele izbucnesc, se strecoară în ciuda fricii şi a neîncrederii pe care le simte clientul atunci când le experimentează din plin în prezent. Capătă contur tendinţa de a realiza că experienţa unui sentiment implică în mod direct un referent. Sentimentele care apar sunt însoţite de surpriză şi teamă, rareori de plăcere. Sentimentele sunt deţinute de către Eu într-o măsură din ce în ce mai mare şi se înfiripă dorinţa de a fi „Eu”. Experienţa este mai relaxată şi mai puţin amânată. Modalităţile în care este construită experienţa  sunt mai flexibile. Există multe descoperiri ale constructelor personale ca şi constructe şi o examinare critică a acestora. Se evidenţiază tendinţa puternică de diferenţiere a sentimentelor şi semnificaţiilor. Se confruntă deschis cu contradicţiile şi incongruenţele în experienţă. Creşte calitatea acceptării responsabilităţii pentru problemele care sunt întâmpinate şi preocupare pentru implicarea sa în ele. Dialogurile din cadrul Eului sunt mai libere, blocajele din comunicarea internă sunt reduse.

Stadiul 6: Sentimentele care înainte erau blocate, inhibate în stadiul de proces sunt experimentate acum, astfel că sentimentul ajunge la rezultatul său şi la plinătatea bogăţiei sale. Toate sunt acceptate ca şi conţinutul lor. Acestea sunt ceea ce sunt şi nu ceva care să fie negat, temut, înfruntat. Există calitatea de a trăi subiectiv în experienţă nu trăiri cu privire la ea. Eul începe să dispară ca obiect. Experienţa devine într-adevăr un proces. Apare uşurarea psihologică. Incongruenţa dintre experienţă şi conştiinţă este experimentată viu pe măsură ce se stinge în congruenţă. Constructul personal este dizolvat în experienţa de moment şi clientul simte nevoia să se îndepărteze de cadrul de referinţă anterior. Momentul experienţei din plin devine un referent clar şi precis. Diferenţierile din cadrul ei sunt clare. În acest stadiu nu mai există nici o problemă, internă sau externă. Clientul trăieşte, subiectiv, o fază a problemei lui. Nu este un obiect.

Stadiul 7: Sentimentele noi lui sunt experimentate imediat şi în toată bogăţia detaliilor, atât în relaţia terapeutică, cât şi în afară. Experienţa unor astfel de sentimente este utilizată ca un referent clar. Există sentimentul continuu şi crescând al posesiunii acceptate a sentimentelor aflate în continuă schimbare, o încredere bazală în propriile sentimente. Experimentarea a pierdut aproape complet aspectele legate de structură şi devine un proces, adică situaţia este experimentată şi interpretată în toată noutatea sa, nu ca trecut. Eul devine într-o măsura mai mare conştiinţa subiectivă şi reflexivă a experienţei. Constructele personale sunt reformulate, astfel încât să fie validate în cadrul experienţei mai târziu, dar chiar şi atunci să fie flexibile. Comunicarea internă este clară, cu sentimente şi simboluri bine potrivite şi termeni noi pentru sentimente noi. Există experienţa alegerilor eficiente ale noilor moduri de a fi. (Cucu-Ciuhan & all., 2006)