Abordări clasice în psihoterapia experiențială: Gestaltterapia

Arbori infloritiFritz Pearls, asistat de soţia sa Laura, au creat la începutul anilor `40 ceea ce numim acum gestaltterapia, o nouă terapie a restructurării şi optimizării persoanei. Psihologia gestaltistă ia în calcul relaţia dintre conţinut şi context în viaţă, sau relaţia figură-fond. Norii care plutesc pe cer sunt un bun exemplu de figură şi fond, sau conţinut şi context.

Pe planul personalităţii, experienţele conştiente ale persoanei reprezintă conţinutul sau forma (ex: sunt conştient de florile roşii pe care le văd pe marginea aleii când merg pe stradă), iar tot ce este persoana, toate experienţele trecute pe care le-a avut (ex: legate de mersul pe stradă) reprezintă contextul sau fondul.

Conţinutul are înţeles doar în relaţie cu contextul. Ex: florile pot să-mi inspire dezamăgire sau să mi se pară ameninţătoare, în funcţie de experienţa mea trecută. Practic, conţinutul se poate asemăna cu o singură fotografie statică dintr-un film, ce reprezintă contextul.

Problemele existenţiale ale persoanei furnizează contextul şi înţelesul pentru conţinuturile experienţiale momentane ale interacţiunilor şi reacţiilor din viaţa de zi cu zi. Faptul că persoana devine conştientă de aceste probleme existenţiale furnizează contextul în care se poate accelera vindecarea altor probleme (ex: legate de relaţiile cu părinţii, claustrofobie, anxietate, probleme cu autoritatea, teama de rejecţie, etc.).

Problemele existenţiale sunt atât de adânci şi de fundamental ameninţătoare, încât motivează evitarea cu orice preţ prin mecanisme nevrotice de apărare. Ameninţarea fundamentală este aceea de a nu exista, adică ameninţarea existenţială. Modul în care mă definesc pe mine însumi determină ce anume interpretez a fi ameninţător. Dacă mă definesc pe mine însumi prin serviciul meu, atunci a-mi pierde serviciul este o ameninţare la însăşi existenţa mea. Dacă mă definesc pe mine că “nu sunt tipul de om care face cutare lucrul”, când fac lucrul respectiv mă simt ameninţat cu non-existenţa. Scopul nostru ca indivizi este să ne protejăm de ameninţarea cu anihilarea prin orice modalitate de apărare.

În psihologia gestaltistă, întreaga personalitate apare ca un întreg format din polarităţi. De exemplu: cel puternic şi cel slab, cel frumos şi cel urât, cel iubit şi cel neiubit, cel drept şi cel nedrept. O personalitate sănătoasă reuşeşte să concilieze în comportamentul său cele două polarităţi plasându-se între ele, la o distanţă variabilă în funcţie de situaţie. O personalitate care acceptă existenţa polarităţilor va evita gândirea de tip dihotomic, sesizând şi modalităţile intermediare. În acest fel creşte responsabilitatea individului, capacitatea sa de a da un răspuns comportamental adecvat situaţiei. În loc să se opteze pentru una din două posibilităţi opuse, individul alege să concilieze cele două polarităţi într-o soluţie creativă care va îmbogăţi atât mediul, cât şi propriul repertoriu comportamental. (Cucu-Ciuhan & all., 2006)

Dintre dihotomiile cu cele mai nefaste consecinţe pentru personalitate fac parte aceea dintre figură şi fond şi cea dintre sine şi mediul înconjurător.

Atunci când între figură şi fond se stabileşte o dihotomie clară, cele două situaţii create sunt următoarele:

-fie figura se schimbă prea repede şi nu mai este timp pentru ca nevoia care a stat la baza ei să fie satisfăcută. Acest proces este specific isteriei.

-fie figura se schimbă prea încet şi nu mai lasă loc unei noi configuraţii figură / fond care să servească satisfacerii unei noi nevoi. Acest proces este specific compulsivităţii.

Dihotomia între sine şi mediul înconjurător poate substitui polaritatea creată de cele două. Atunci când individul consideră că el şi mediul constituie o dihotomie, în loc să realizeze o adaptare creativă, care să realizeze o sinteză între cele două, se situează într-una din cele două situaţii:

-fie adaptarea se realizează prin automodelare în funcţie de modele exterioare, care nu ţin neapărat cont de propria individualitate şi potenţialul acesteia, ajungându-se la un conformism excesiv, la o personalitate lipsită de originalitate, cu comportamente stereotipe,

-fie persoana se impune pe sine mediului fără a ţine cont de ceilalţi, comportament ce caracterizează narcisismul patologic.

Pentru Perls este important să se înţeleagă că tocmai conceperea lumii şi a sine-lui ca polarităţi permite o adaptare holistică creativă a individului, el creându-se pe sine şi mediul sau în acelaşi timp. Atunci când cele două sunt considerate ca reprezentând o dihotomie se poate deduce că omul optează fie pentru una, fie pentru cealaltă. Ca polarităţi el se situează undeva între ele, la o distanţă variabilă de cei doi poli, întotdeauna în funcţie de situaţie putându-se apropia de unul sau de celălalt fără a-şi pierde mobilitatea. Aceste precizări sunt cu atât mai importante cu cât cei care le trec cu vederea cad mai ales în capcana de a considera că individul este susţinut să capete auto-suport, adică să poată acţiona fără a ţine cont de mediu, în acest fel ajungându-se la alienarea individului de mediu. Cum afirma Perls: „tu şi mediul tău nu sunteţi entităţi independente, împreună constituiţi un sistem funcţional, influenţându-vă mutual, total. Fără mediul tău –stările afective, gândurile, tendinţele tale de acţiune nu s-ar organiza, concentra şi nu ar avea o direcţie; pe de altă parte, fără tine ca organizare diferenţiată a conştiinţei, mediul tău ar fi non-existent pentru tine. Simţul interfuncţionării unitare a ta şi a mediului tău este contactul, procesul contactării este formarea şi modelarea contrastului figură / fond, care este, aşa cum am văzut, rezultatul atenţiei spontane şi al excitării crescute. Pentru tine, ca fiinţă umană, contactul este atunci realitatea ultimă.” (Perls, F., 1965, pag. 73)

Stadiul iniţial al terapiei, pentru orice simptom, este ajutarea persoanei să se dez-identifice de problema prezentă. Ea trebuie să aibă o experienţă nouă şi diferită, să descopere că ea ca persoană este mai mult decât sursa stresului său, cu care se identifica până acum. “Transformarea reală se produce atunci când ne deplasăm de la a fi conţinutul propriei noastre vieţi, la a fi contextul, sau spaţiul în care viaţa se desfăşoară” (Wolinsky, 1991, citat de Zimberoff, 2001). Simplul fapt de a păşi în afara problemei crează imediat un context pentru problemă.

Stephen Wolinsky (1991) propune patru modalităţi de a extinde contextul şi astfel a ajunge la rezolvarea terapeutică (după Zimberoff, 2001):

  1. Extinderea contextului prin includerea corpului. Atunci când ne reconectăm cu experienţa noastră somatică, când ne afundăm în corpul nostru, noi ne deschidem spre mai multe informaţii şi spre o experienţă mult mai unificată. Spre exemplu, dacă devenim capabili să corelăm teama cu o senzaţie de gol în capul stomacului, atunci ne putem identifica mai uşor emoţiile şi avem şi o cale adiţională de acces spre ele. “Amintirile corporale”, adică amintirile care ne revin mai întâi pe cale somatică şi abia apoi pe cale cognitivă, sunt cele mai bune exemple despre importanţa extinderii contextului experienţei prin includerea corpului.
  2. Extinderea contextului persoanei prin includerea self-ului. Conectăm simptomele şi experienţa corpului cu self-ul. Aşa cum persoana a disociat simptomele de corpul său, ea le-a disociat şi de simţul self-ului. Vindecarea necesită ca persoana să se accepte pe sine mai mare decât simptomul său, dar încorporând simptomul. “Nu este numai senzaţia mea de gol în capul stomacului, ci şi teama mea”. Această extindere a contextului pregăteşte persoana pentru activitatea de martor.
  3. Extinderea contextului prin includerea reţelei sociale. Clientul trăieşte în interiorul unui sistem de suport, atât pozitiv cât şi negativ, al unui context interpersonal mai larg, iar terapia eficientă trebuie să se adreseze acestei realităţi sistemice. Clientul trebuie să fie capabil să integreze experienţa terapeutică în viaţa sa de zi cu zi, să găsească resurse interne pentru schimbare.
  4. Extinderea contextului persoanei prin includerea martorului interior. A păşi în afara simptomului, a reacţiei, a problemei sau a atitudinii pentru a observa îl ajută pe client să aibă o perspectivă mai largă, să creeze un “spaţiu de manevră” necesar pentru a se produce o schimbare reală. Acest “observator” este “martorul interior”, acea parte din noi care conţine întreaga noastră experienţă, cel mai “larg” context din viaţa persoanei respective.

Pentru a explica acest proces al conştientizării în terapia gestaltistă, Welwood (2000) foloseşte o analogie: conştientizarea ca o oglindă. În cea mai constrictivă formă de conştientizare, absorbit în totalitate de conţinuturile conştientului, persoana este captivată şi se pierde în reflecţiile din oglindă. Extinzând gradat contextul conştientizării, persoana păşeşte dincolo de aparenţele din oglindă, fiindu-le martor, studiindu-le şi dezvoltând o relaţie mult mai obiectivă cu ele. În final, persoana extinde conştientizarea în a deveni oglinda însăşi, văzând astfel cu claritate şi experimentând în totalitate. Oglinda există pur şi simplu, fără a se separa de reflexiile sale (reprimare selectivă) sau fără a se confunda cu ele (identificare selectivă). Reflexiile negative nu pătează oglinda, chiar dacă sunt neplăcute. Reflexiile pozitive nu îmbunătăţesc oglinda, chiar dacă sunt plăcute şi aduc bucurie. Toate reflexiile sunt acceptabile şi atenuabile (după Zomberoff, 2001).

Reclame

Despre geaninaciuhan

Data nașterii: 18.09.1971 Locul Nașterii: Targu-Neamț Casătorită cu Dan-Lucian Cucu-Ciuhan Copil: Ciprian-Alexandru STUDII: 1995—Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—licențiat în psihologie 1997—Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—Master în psihodiagnostic şi psihoterapie 2000—Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—Doctorat în psihologie 2005—Societatea de Psihoterapie Experienţială Română—Psihoterapeut formator supervizor în psihoterapie experienţială 2009—Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Management—Master în Management Public
Acest articol a fost publicat în Despre Psihoterapie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Abordări clasice în psihoterapia experiențială: Gestaltterapia

  1. Pingback: Fundamentele psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții | Psiholog Geanina Cucu-Ciuhan, Ph.D.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s