Psihoterapia centrată pe emoții, cunoscută inițial sub sintagma de psihoterapia procesual-experiențială, este o formă modernă de psihoterapie experiențială care are ca scop sprijinirea clienților pentru a-și dezvolta inteligența emoțională, pentru ca aceștia să poată face față mai bine problemelor existențiale și a trăi într-o mai bună armonie cu ei înșiși și cu alți oameni. Definiția este dată de autorii modelului psihoterapeutic, Leslie Greenberg și Robert Elliott. (Greenberg, 2002)

Leslie S. Greenberg, psihologul canadian de origine sud-africană, este în prezent profesor emerit de psihologie la York University în Toronto, Canada, și director al Clinicii de Psihoterapie Centrată pe Emoții. După ce și-a finalizat masteratul în inginerie în 1970, Greenberg a decis să-și schimbe parcursul profesional și s-a format în psihoterapie centrată pe client cu Laura Rice. A urmat apoi trei ani la Gestalt Institute of Toronto, pe care l-a absolvit în 1975. În următorii 15 ani și-a dedicat activitatea profesională integrării psihoterapiei gestaltiste și rogresiene în teoria emoțiilor. A urmat formări în abordări psihoterapeutice sistemice mai directive, iar cunoștințele acumulate le-a integrat în dezvoltarea abordării experiențiale centrate pe emoții în psihoterapia de cuplu, model care a stat la baza a ceea ce numim astăzi psihoterapia proces-experiențială.

Robert Elliott este profesor de psihologie la Universitatea Strathclyde din Glasgow, Scoția. Și-a finalizat doctoratul în psihologie clinică în anul 1978 la Universitatea din California Los Angeles, a predat psihologie clinică între 1978 și 2006 la Universitatea din Toledo, unde astăzi este profesor emerit. A fost președintele Society for Psychotherapy Research în mandatul 2000-2001 și este membru în Divizia de Psihoterapie și Psihologie Umanistă a Asociației Psihologilor Americani (APA). În anul 2008 Robert Elliott a câștigat premiul Carl Rogers pentru contribuții în domeniul psihologiei umaniste, acordat de APA.

Ideea de bază a acestei abordări psihoterapeutice este că emoțiile sunt adaptative, dar pot deveni problematice datorită experiențelor traumatizante trecute sau datorită faptului că oamenii sunt adesea învățați să le ignore sau să le alunge din gând. Emoțiile au rolul de a ne comunica ce anume este important într-o situație, și de aceea funcționează ca un ghid spre a ne împlini nevoile sau dorințele, ajutându-ne să alegem acțiunile cele mai potrivite. De-a lungul timpului, capacitatea de a fi conștienți de emoțiile noastre și antrenarea noastră în a le mangeria și utiliza în scopul atingerii țelurilor de viață ne dă un sentiment de consistență și ne unifică. Însă a învăța despre emoțiile noastre și a le înțelege nu este suficient. În terapie, clientul experiențiază aceste emoții pe măsură ce ele apar, în contextul de siguranță dat de ședința terapeutică. În acest spațiu sigur și protejat, clientul poate descoperi modalități mult mai flexibile de management al propriilor emoții.

Psihoterapia centrată pe emoții este o formă de psihoterapie experiențialist-umanistă validată empiric. Ea integrează idei din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și psihoterapia existențială, adaptate însă la gândirea psihologică contemporană. Modelul terapeutic are la bază 35 de ani de cercetare de un înalt nivel științific.

În psihoterapia centrată pe emoții, autorii modelului au integrat perspectiva umanistă clasică asupra naturii umane, disfuncției și creșterii, cu teoriile contemporane asupra emoției și perspectiva filosofică cunoscută sub denumirea de constructivism dialectic. Dintre teoriile contemporane asupra emoției, cel mai mult i-au influențat pe cei doi autori ideile promovate de Richard Lazarus în teoria cognitiv-motivațional-relațională a emoției.

Greenberg și Elliott clasifică abordarea lor ca fiind o psihoterapie ”neo-umanistă”. (Elliott, 2004) În psihoterapia centrată pe emoții experiențierea joacă un loc central, oamenii sunt mai mult decât suma părților lor, aceștia sunt capabili de auto-determinare, au o tendință naturală spre creștere, iar terapeutul trebuie să fie autentic și prezent în relația cu clientul său.

Psihoterapia experiențială centrată pe emoție se bazează pe un stil particular de comunicare cu clientul. Această atitudine poate fi descrisă astfel: terapeutul îmbină ”a fi” cu ”a face” în relația cu clientul său. Aici apare prima notă ”neo-umanistă” ce diferențiază abordarea de cea clasică a lui Carl Rogers, plecând însă de la ideea acestuia. Mai exact, distincția dintre terapeutul rogersian și cel proces-experiențialist este cea dintre ”a urma” clientul și ”a conduce” clientul. Cu alte cuvinte, terapeutul urmează calea experienței interne a clientului așa cum evoluează aceasta moment cu moment, dar nu face acest lucru verbalizând mecanic trăirile lui, c încearcă să rămână conectat empatic cu experiența emoțională interioară imediată a acestuia, verificând doar faptul că înțelege prin verbalizare. Terapeutul lasă clientului inițiativa în acest demers și încearcă să-l ajute să dea un sens situației în care clientul se găsește și să-și rezolve problemele.

În acest timp însă terapeutul este și un lider activ al procesului terapeutic. Acest lucru nu înseamnă în niciun caz că îl manipulează, îi dă sfaturi sau îl controlează în vreun fel, ci devine pur și simplu un ghid experiențial care cunoaște foarte bine modul în care se desfășoară procesele emoționale. De aceea, autorii modelulul psihoterapeutic spun că intervenția este de ”un proces de ghidare”, terapeutul lucrând activ cu clientul său spre un scop precis. Mai exact, terapeutul își stabilește clar în minte că demersul său trebuie: să  prezinte o intenție imediată de răspuns (ex: să-i comunice că îl înțelege și să-i exploreze emoțiile), să cuprindă discuții concrete (pentru a ajuta clientul să înțeleagă reacțiile sale exagerate la situații de viață particulare) și un scop de ansamblu al tratamentului (ex: să-l ajute pe pacient să-și atingă scopul de a depăși depresia/anxietatea etc.).

Deși ”a urma” clientul și ”a conduce” în același timp sună ca o contradicție, terapeuții proces-experiențialiști văd această abordare ca pe o integrare fericită și creativă a două aspecte vitale ale intervenției psihoterapeutice. ”A urma” fără ”a conduce” poate face ca procesul de procesare să nu fie eficient și psihoterapia poate evolua ”în cercuri”, devenind practic ineficientă și contraproductivă. Terapeutul practic încearcă să integreze cele două abordări până la punctul în care distincția devine neobservabilă. Elliott compară acest proces cu dansul, atunci când cei doi parteneri răspund unul celuilalt și ajung să alterneze ”a urma” cu ”a conduce”. Situația optimă în psihoterapia proces-experiențială este o colaborare activă între client și psihoterapeut, niciunul nesimțindu-se condus sau urmat de celălalt.

Atunci când apar neînțelegeri pe parcursul procesului psihoterapeutic, terapeutul întotdeauna îi dă credibilitate clientului, acesta fiind considerat singurul expert al propriei sale experiențe de viață. Intervențiile terapeutului nu sunt impuse din punctul de vedere al unui specialist, ci mai degrabă sunt prezentate ca oportunități de experiențiere, ca perspective de abordare a problemelor clientului.

În psihoterapia proces-experiențială există un pattern tipic de răspuns al psihoterapeutului pe parcursul ședinței terapeutic, denumit explorare empatică. Acesta este așa de diferit de alte abordări, încât putem spune clar că intervenția este una de orientare experiențială doar dacă ne uităm la intervențiile psihoterapeutului.

În cadrul explorării empatice terapeutul reformulează emoțiile descrise de client pe baza unor reflectări exploratorii, vorbind din punctul de vedere al clientului și cerând întotdeauna confirmarea acestuia dacă a înțeles sau nu sensul exact al descrierilor făcute. Sunt utilizate de asemenea și întrebări exploratorii de tipul: ”Ce simți în interiorul tău acum?”, ”Ce senzații experiențiezi în acest moment?”, ”Unde este localizată emoția în corpul tău?”

Autorii modelului psihoterapeutic vorbesc despre așa-zișii markeri ai procesului terapeutic. Aceștia reprezintă comportamente ale clientului din timpul ședințelor de psihoterapie care semnalizează faptul că respectivul client este pregătit să lucreze pe o problemă particulară. Un exemplu este markerul de ruptură auto-critică, atunci când o parte a sinelui (criticul) are tendința de a critica altă parte a sinelui (aventurierul). La apariția evidentă a unui astfel de marker se impune un anumit tip de sarcină terapetutică – în cazul exemplului de mai sus rezolvarea conflictului dintre cele două părți prin tehnica ”dialogul celor două scaune”. (Elliott & all, 2004)