Un subiect extrem de controversat în cercetarea în psihoterapie se referă la ce anume asigură succesul unei psihoterapii: orientarea terapeutică, persoana terapeutului, caracteristicile clientului, relaţia dintre terapeut şi client sau câte ceva din toate acestea ?

Un posibil răspuns este oferit de conceptul de alianţă terapeutică, numită şi alianţă de lucru sau pur şi simplu alianţă. Acest concept este important deoarece pune bazele succesului terapeutic, independent de abordarea teoretică sau de tipul de simptome. În acest fel alianţa terapeutică poate fi folosită pentru a prezice rezultatul unui tratament, se poate dovedi un predictor timpuriu al succesului în psihoterapie.

Mai multe perspective teoretice au încercat să surprindă factorii comuni ai reuşitei în psihoterapie, cele mai relevante dintre acestea urmând a fi prezentate. Unul dintre primii autori, Carl Rogers (1951) a identificat trei variabile corelate cu reuşita în psihoterapie, în contextul specific al terapiei centrată pe client: empatie, acceptarea necondiţionată (pozitivă) şi congruenţa. Strong (1968) a vorbit şi el despre astfel de variabile, de această dată ţinând de percepţia clientului şi referindu-se la gradul în care acesta îl consideră pe terapeutul său demn de încredere, expert şi atractiv.  Primul care a vorbit despre alianţa de lucru a fost Greenson (1967), care a folosit conceptul în contextul psihodinamic al transferului.

E.S.Bordin, în lucrarea sa Despre legături umane care încătuşează sau eliberează (Of human bonds that bind or free) (1980), prezentată la întâlnirea Societăţii pentru Cercetarea în Psihoterapie desfăşurată la Pacific Grove, defineşte conceptul de alianţă terapeutică ca fiind ceea ce permite pacientului să accepte şi să urmeze cu încredere tratamentul, adică ceea ce anihilează comportamentul de autoapărare.

Pe lângă rafinarea conceptului, E.S.Bordin argumentează că pot fi distinse trei elemente ale alianţei terapeutice: sarcina, legătura şi scopul. Elementele constitutive ale alianţei vizează comportamente şi cogniţii inerente consilierii eficiente, iar calitatea şi tăria alianţei terapeutice sunt determinate de combinarea acestora.

De asemenea, Bordin a oferit o descriere a fiecăreia din dimensiunile alianţei:

• dimensiunea sarcină (task) se referă la faptul că ambele persoane implicate în procesul terapeutic (terapeutul şi clientul) trebuie să perceapă sarcinile ca fiind eficiente şi relevante şi trebuie să-şi asume responsabilitatea îndeplinirii lor;
• dimensiunea scopuri (goals) se referă la faptul că ambele persoane implicate în procesul terapeutic (terapeutul şi clientul) valorizează scopurile (rezultatele) intervenţiei terapeutice;
• dimensiunea legături (bonds) se referă la reţeaua complexă de ataşamente personale pozitive (încredere reciprocă, acceptare, destăinuire), care se dezvoltă între terapeut şi client.

Bordin afirma că esenţa alianţei de lucru rezidă în reciprocitate, în disponibilitatea de a colabora. În acest context, colaborarea trebuie percepută ca fiind un element cheie al alianţei terapeutice şi devine totodată un veritabil cadru de analiză. În fapt, prin acest aspect s-a diferenţiat Bordin de teoriile anterioare, care erau centrate fie pe percepţiile terapeutului faţă de clientul său, fie pe percepţiile clientului faţă de terapeutul său.

De asemenea, Bordin vedea alianţa terapeutică nu ca pe o tehnică de sine stătătoare, ci ca pe un vehicul ce permite şi facilitează implementarea unor tehnici specifice de intervenţie. Rolul alianţei este de a permite predicţia rezultatului consilierii şi de a oferi insight în procesul de consiliere.

În final, Bordin a afirmat că accentul pus pe unul sau altul dintre elementele alianţei terapeutice (goal, bond, task) diferă atât de la o orientare teoretică la alta, cât şi de la o fază a consilierii la alta.

Odată stabilită importanţa variabilei alianţă de lucru pentru explicarea succesului intervenţiei terapeutice, a apărut interesul pentru dezvoltarea de instrumente care să o poată măsura. Au fost făcute mai multe încercări în acest sens, în cadrul mai multor orientări terapeutice, toate raportându-se la dovezile empirice privitoare la rezultatul procesului terapeutic.

Cea mai valoroasă contribuţie în domeniu a fost considerată aceea a lui Adam O. Horvath, de la Universitatea Simon Fraser, care, alături de Leslie Greenberg, de la Universitatea York din Canada, a conceput şi validat (în 1989) primul instrument centrat pe alianţa terapeutică (Working Alliance Inventory -WAI).

Psihologul american a plecat de la ideea că există o serie de variabile generale care influenţează succesul în context terapeutic / de consiliere. Aceste variabile generale nu sunt specifice unei anumite teorii sau tehnici, ci sunt factori comuni care există în orice formă de terapie şi care explică cea mai mare parte a varianţei succesului terapeutic. Horvath şi-a propus să dezvolte un instrument de evaluare care să explice varianţa rezultatului terapeutic şi, în acelaşi timp, să fie bine articulat cu o teorie care să surprindă explicit natura şi funcţionarea alianţei terapeutice.