Competența parentală – ce este și cum o evaluăm în psihologia clinică

Publicat pe octombrie 26, 2014 de geaninaciuhan

Un aspect provocator al demersului de evaluare psihologică clinică a copilului și familiei este definirea comportamentelor, atitudinilor, credințelor și valorilor care reprezintă un nivel satisfăcător sau ”suficient de bun”al competențelor parentale. Când vorbim despre competență parentală, din punct de vedere psihologic, ne referim practic la ideea de competență emoțională a părintelui.

Părintele competent emoțional este capabil să mențină afecțiunea și respectul copilului, își admiră copilul și îi respectă opiniile, își ghidează copilul spre scopuri prosociale. Fără o supraveghere adecvată și autentică din partea părintelui, copilul va găsi îndrumare la alte persoane, cel mai adesea la grupul de prieteni, iar de cele mai multe ori acești prieteni sunt și ei, la rândul lor, în același tip de relație disfuncțională din punct de vedere emoțional cu părinții lor.

Competența emoțională la adulți este un aspect fundamental al capacității parentale, deoarece emoțiile părinților afectează sănătarea relației părinte-copil. Emoțiile intense constituie o componentă importantă a vieții de părinte. Adesea părintele experiențiază emoții contradictorii în relația cu copilul – pe lângă emoțiile pozitive de bucurie, afecțiune, iubire, apar inevitabil și emoții negative precum furia sau teama că ar putea să-și piardă controlul și să-și răneacă copilul. Modul în care părintele gestionează aceste emoții definește calitatea mediului în care crește copilul și prezice dezvoltarea favorabilă sau defavorabilă a acestuia. Mediul de dezvoltare al copilului este considerabil mai favorabil atunci când părinții exprimă și trăiesc emoții pozitive. Chiar și emoțiile negative pasagere dintre adulți cauzează distres și agresivitate la copiii mici.

Nivelul de stres joacă și el un rol extrem de important. Părinții care experiențiază un nivel ridicat de stres sau un nivel scăzut de suport social au tendința de a prezenta deficiențe importante în abilitățile parentale și să impună reguli de disciplină mult mai dure sau chiar extreme. Aceste deficiențe se datorează impactului pe care stresul, respectiv suportul, îl au asupra emoțiilor părintelui. Cercetările realizate pe această temă au arătat corelații importante pozitive între nivelul de stres și emoțiile negative, precum și între gradul de suport și emoțiile pozitive.

Emoțiile negative cronice și intense la părinți sunt un semn clar de disfuncție a familiei. Studiile arată că ele sunt prezente mai ales în familiile la mamele abuzive, mamele copiilor agresivi, mamele care trăiesc în sărăcie.

Parentingul competent cuprinde comportamente care facilitează dezvoltarea sentimentului de competență la copil – acestea sunt:

1.       Părintele este activ și pozitiv implicat în viața copilului.

2.       Dialogul dintre părinte și copil este direct, deschis și cooperant.

3.       Părinții comunică între ei cooperant.

4.       Părintele este flexibil în stabilirea limitelor de comportament.

5.       Părintele modulează în mod potrivit exprimarea iubirii și intimității.

6.       Părintele stabilește limite clare între copil și mediu.

7.       Părintele identifică și înțelege nevoile copilului.

8.       Părintele face observații corecte atât asupra comportamentului copilului, cât și asupra propriului său comportament.

9.       Părintele dezvoltă și încurajează independența, dezvoltarea personală, responsabilitatea socială și încrederea în sine a copilului.

10.    Părintele dezvoltă și întărește stima de sine a copilului.

11.    Părintele cunoaște punctele tari și punctele slabe ale copilului.

12.    Părintele este perceput de către copil ca un model de rol pozitiv.

13.    Părintele aplică strategii potrivite de disciplinare.

14.    Părintele sprijină relația copilului cu celălalt părinte.

15.    Părintele încurajează comportamentele adecvate social și respectul pentru regulile care guvernează societatea.

Parentingul deficitar reprezintă orice atitudine sau comportament al părintelul care expune copilul la risc. Poate fi vorba despre: comportamente adictive, abuzive sau disfuncționale din punct de vedere emoțional, comportamente sau atitudini nepotrivite din punct de vedere social. Părinții care se încadrează în acest grup pot crește copii cu probleme emoționale, psihologice, sociale sau educaționale. Comportamentele de parenting deficitar cuprind:

1.       Consumul și abuzul de substanțe

2.       Abuzul fizic

3.       Abuzul sexual

4.       Stilul de parenting caracterizat prin neglijare

5.       Stilul de parenting autoritar

6.       Consumul și abuzul de alcool

7.       Abuzul emoțional/psihologic

8.       Abuzul verbal

9.       Abuzul de putere și control în relație

10.    Boala mentală gravă a părintelui

Evaluarea competențelor parentale. Budd (2001) propune un model sistematizat al evaluării competențelor parentale. Conform acestui model, se recomandă focalizarea pe capacitățile și deficiențele persoanei ca părinte și pe relația pãrinte-copil. Caracteristicile psihologice ale persoanei trebuiesc relaționate cu aspectele specifice ale rolului de părinte, subliniind modul în care fiecare trăsătură psihologică poate deveni un factor protectiv sau un factor de risc pentru copil. Evaluarea trebuie de asemenea să se centreze pe capacitățile funcționale ale părintelui, măsurând ce înțelege, crede, știe, face plus ce este capabil să facă în viitor pentru copil.

Abordarea trebuie să fie una constructivă, centrată pe identificarea punctelor tari ale părintelui mai degrabă decât pe vânarea deficiențelor. În final trebuie să facem o evaluare comparativă a competenței parentale a celor doi părinți.

În acest context, Budd definește termenul de ”competența parentală minimă”. Aceasta este pragul inferior acceptabil al abilităților parentale, considerat suficient pentru a proteja siguranța și bunăstarea copilului.

Budd a descris șapte criterii care definesc competența parentală minimă:

1.       Funcționarea intelectuală a părintelui

2.       Funcționarea socială și capacitatea de adaptare a părintelui

3.       Personalitatea părintelui și funcționarea emoțională

4.       Cunoștințele, atitudinile și percepțiile părintelui

5.       Interacțiunile părinte-copil

6.       Nevoile de dezvoltare ale copilului

7.       Răspunsul părintelui la intervențiile anterioare și potențialul de schimbare.

Principalele metode de evaluare a competențelor parentale sunt:

1. Interviul clinic semistructurat – în care aceleași întrebări să fie puse ambilor părinți, permițând astfel compararea răspunsurilor, dar în același timp să permită și particularizarea relației unice pe care fiecare dintre părinți o are cu copilul.

2. Testele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile de validitate. Aici intră atât inventare de personalitate, pentru a avea o imagine clară asupra trăsăturilor de personalitate ale părinților, în măsura în acea acestea le influențează competența emoțională, cât și testele clinice, cu scopul de a identifica eventualele tulburări mentale grave la părinți.

3. Chestionarele de tip self-report se utilizează în special pentru a măsura/ analiza diferite aspecte ale activității de parenting. Cele mai utilizate sunt ”Parent-Child Relationship Inventory – PCRI” (Anthony Gerard) și ”Parenting Stress Index – PSI4” (Richard Aidin), din păcate nicunul dintre ele nefiind adaptat pe populația română.

4. Observația directă – pentru a obține informații relevante privind relația părinte – copil; se face de regulă atât la domiciliu, cât și în cabinetul de psihologie. Un caz particular sunt exercițiile dinamice de observație directă – metoda ”strange situation”, utilizată pentru evaluarea calității relației de atașament la copiii mici.

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre părinți | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Evaluarea clinică a calității relației de atașament părinte-copil prin exercițiul dinamic ”Strange situation”

Publicat pe octombrie 22, 2014 de geaninaciuhan

Exercițiul dinamic ”Strange situation” măsoară calitatea atașamentului părinte-copil.

Legătura de atașament dintre copil și părinte trebuie să fie unul dintre cei mai importanți factori ai evaluării ”în cel mai bun interes al copilului” pe care psihologul trebuie să o realizeze. Dacă relația de atașament este în limite normale, studiile longitudinale arată că există o foarte mare probabilitate ca acesta să utilizeze securitatea și stabilitatea furnizată de această relație pentru a explora și a dezvolta relații interpersonale adaptative de-a lungul vieții, precum și de a dezvolta un puternic sentiment de încredere în sine și de competență socială și cognitivă. Dacă relația de atașement este una disfuncțională, copilul va experimenta dificultăți semnificative în reglarea emoțională, în relațiile de familie, la școală și în grupul de prieteni, iar performanța academică îi va fi de asemenea afectată. Mai mult, studiile au arătat o foarte mare probabilitate ca acești copii, odată ajunși adulți, să dezvolte la rândul lor relații de atașament disfuncționale cu propriii lor copii, transmițând acest pattern disfuncțional generației viitoare.

Testul ”Strange situation” a fost conceput de Mary Ainsworth în anii 1971, pentru a măsura calitatea atașamentului la copiii de 1-2 ani. Procedura a fost validată pe un lot de aproxiativ 100 de familii americane de nivel social mediu. Procedura constă în 8 episoade separate, dar în același timp înlănțuite, care au rolul de a crește gradual nivelul de stres pe care îl experiențiază copilul în timp ce reacționează la apropierea unui adult străin, combinată cu plecarea și întoarcerea părintelui. În cadrul acestei proceduri au fost identificate patru stiluri de atașament ale copilului: securizant, nesigur-rezistent, nesigur-evitant și nesigur-dezorganizat-dezorientat.

  • Atașamentul securizant – este cel mai frecvent stil de atașament – prezent la aproximativ 65% dintre copii. Copilul atașat sigur se joacă activ și explorează camera atunci când părintele este în cameră, deoarece acesta îi servește ca bază de securitate. El poate fi supărat când părintele părăsește camera, dar îl primește fericit înapoi și exprimă clar confortul îmbrățișându-l atunci când acesta se reîntoarce în încăpere. Copilul este prietenos și comunicativ cu străinul atunci când părintele este prezent în încăpere.
  • Atașamentul nesigur-rezistent – este prezent la aproximativ 15% dintre copii. Relația de atașament este una nesigură, caracterizată prin reacții anxioase și ambivalente. Copilul nu explorează și nu se joacă nici atunci când părintele este în încăpere. Părintele nu servește ca o bază securizantă de explorare și de joacă. Copilul este foarte supărat când părintele părăsește încăperea, manifestând un nivel ridicat al anxietății de separație. Când părintele se întoarce în încăpere copilul este nesigur și ezitant. Chiar dacă încearcă să se apropie de el, pare să păstreze resentimente că a fost părăsit. Copilul poate rezista încercărilor părintelul de a-i oferi confort. Copilul este reticent la interacțiunea cu străinul, chiar și în prezența părintelui.
  • Atașamentul nesigur-evitant – este prezent la aproximativ 15% din cazuri. Copilul nu arată semne de distres când părintele părăsește încăperea. Copilul se manifestă ok cu străinul și se joacă normal în prezența lui. Copilul manifestă puțin interes când părintele se întoarce. Părintele și străinul pot să-i asigure același nivel de confort copilului.
  • Atașamentul nesigur-dezorganizat-dezorientat – nu apare în clasificarea inițială făcută de Ainsworth. Este prezent în sub 5% din cazuri. Apare atunci când părintele sau copilul suferă de tulburări psihice sau atunci când părintele se manifestă ambivalent față de copil, combinând fără o logică anume frica cu confortul. Copilul experiențiază în același timp două emoții contradictorii față de părinte, care îi crează confuzie. Comportamentul copilului este ciudat și reflectă clar o problemă gravă de atașament. Copilul manifestă o combinație de comportamente evitante și rezistente, atât față de părinte cât și față de străin.

Procedura dinamică ”strange situation durează aproximativ 20 de minute și cuprinde 8 episoade:

Episodul 1: Părintele și copilul rămân siguri în camera de observație. Copilul are la dispoziție jucării atractive.

Episodul 2: Părintele asistă copilul în timp ce se joacă. Se observă interacțiunea dintre ei, legătura emoțională și utilizarea părintelui ca bază de securitate/siguranță.

Episodul 3: Un strain intră în cameră și vorbește cu părintele. Se observă reacția copilului la străin și anxietatea copilului provocată de o persoană străină.

Episodul 4: Părintele părăsește camera. Străinul rămâne, lăsând copilul să se joace și oferindu-i confort dacă este necesar. Se observă anxietatea de separație a copilului.

Episodul 5: Părintele se întoarce, îmbrățișează copilul și îi oferă confortul necesar, iar străinul părăsește camera. Se observă reacția copilului la reunirea cu părintele.

Episodul 6: Părintele părăsește iar camera, lăsând copilul singur în încăpere. Se observă anxietatea de separație.

Episodul 7: Străinul intră în cameră și îi oferă confort copilului. Se observă anxietatea copilului față de o persoană străină și capacitatea acestuia de a fi liniștit de un străin.

Episodul 8: Părintele se întoarce în cameră, îl îmbrățișează pe copil și îi oferă confort. Copilul este lăsat să se întoarcă la joacă. Se observă reacția copilului la reunirea cu părintele.

Condițiile de aplicare sunt standardizate. Exercițiul dinamic se înregistrează întotdeauna video, cu sunet. Nu este posibilă o scorare validă și fidelă dacă observăm și notăm în timpul desfășurării acestuia. Înregistrarea trebuie să furnizeze informații clare despre contextul / etapa exercițiului (cine intră sau cine iese din încăpere, ce anume face adultul și dacă îi atrage atenția copilului etc. De asemenea, înregistrarea trebuie să furnizeze detalii în permanență despre copil – camera să fie centrată pe el, pentru a-i putea observa clar expresia feței, postura și mișcările mâinilor și picioarelor.

Scorarea se bazează în primul rând pe comportamentul ”interactiv” al copilului față de mamă în cele două episoade de ”reunire”: episodul 5 și episodul 8. În ciuda importanței majore acordate episoadelor de ”reunire”, scorarea trebuie să se realizeze numai după vizionarea cu atenție a înregistrării întregii proceduri. Un aspect important este analiza momentelor critice și interpretarea lor corectă. Acestea pot fi episoade de 5-10 secunde ce ar putea fi interpretate greșit – ex: copilul pare să facă un gest de respingere a mamei, când de fapt el se întinde pentru a ajunge la o jucărie.

Ce anume se scorează? Comportamentul interactiv cu mama și cu persoana străină. Momentele de plâns ale copilului în ambele situații (cu mama și cu persoana străină) sunt cronometrate.

Cotarea se face cu ajutorul unor Scale de analiză a imaginilor video. Pentru analiza comportamentului interactiv se folosesc 4 scale a câte 7 itemi:

1.Căutarea proximității

2.Menținerea contactului

  1. Evitarea proximității și contactului

4.Rezistență la contact și consolare

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre părinți | Etichetat , , | Un comentariu

Proiect: Centrul de Reziliență Asistată pentru Copil și Familie

Publicat pe septembrie 12, 2014 de geaninaciuhan

keyvisual-1Astazi vă voi spune câteva cuvinte despre un proiect la care lucrez de câteva luni și care a fost premiat de cabinetul domnului europarlamentar Mircea Diaconu cu participarea la ”Young Innovators Unconvention”, Bruxelles, 24-26 septembrie 2014.

Este vorba despre înființarea unui Centru de Reziliență Asistată pentru Copil și Familie în Municipiul București. Acesta va avea ca misiune furnizarea de programe de asistență psihologică specializată copiilor și adulților care se confruntă cu situații de viață dificile, generatoare de stres, precum și dezvoltarea și implementarea de programe de prevenție și de dezvoltare a rezilienței la nivel familial și comunitar.

În ultimii ani este din ce în ce mai îngrijorătoare creșterea numărului de familii tinere (adulți între 20 și 40 de ani, cu sau fără copii) care se confruntă cu situații de viață generatoare de stres continuu, dezvoltând condiții psihologice și chiar tulburări extrem de incapacitante: stări anxioase, atacuri de panică, depresie, tulburare de stres posttraumatic etc. Pe de altă parte, studiile de specialitate arată că există persoane care, deși trăiesc evenimente cu caracter traumatizant sau caracterizate prin adversitate cronică, dau dovadă de o bună adaptabilitate. Această capacitate de adaptare este definită prin conceptul de reziliență. Reziliența este rezultatul unui proces interactiv între personă, familie și mediu, iar omul poate să-și dezvolte această capacitate prin programe de asistență psihologică specializate.

Obiectivele proiectului sunt: 1. Identificarea copiilor și adulților confruntă cu situații de viață stresante, de risc. 2. Implementarea de programe de asistență psihologică și socială personalizată pentru copiii și adulții confruntă cu situații de viață stresante. 3. Dezvoltarea unor programe comunitare de prevenție și de dezvoltare a rezilienței.

Beneficiari: Previzionăm existența a două grupuri țintă de beneficiari: copii și adulți. Pe parcursul primului an de implementare a proiectului ne propunem: asistența psihologică prin consiliere individuală și de familie a minim 100 de copii; asistența psihologică prin consiliere individuală și/sau de cuplu/familie a minim 100 de adulți; implementarea de programe comunitare de prevenție și de dezvoltare a rezilienței de care vor beneficia minim 300 de persoane.

 

Publicat în proiecte | Lasă un comentariu

Etapele evaluării clinice în traumă

Publicat pe august 28, 2014 de geaninaciuhan

Evaluarea clinica in traumaEvaluarea psihologică a persoanelor traumatziate este o formă particulară de evaluare clinică, ea trebuind să respecte o serie de etape de screening.

În prima etapă este extrem de important să stabilim existența unor condiții de pericol iminent pentru client și pentru mediul său. Acest lucru se poate realiza prin interviu clinic. Ne interesează să identificăm dacă: există un pericol de moarte iminentă sau de pierdere a unei funcții vitale pentru client; clientul este incapacitat și nu-și poate asigura propria siguranță; există pericolul suicidului; clientul reprezintă un pericol pentru alții; mediul psiho-social imediat al clientului este nesigur. Dacă una sau mai multe dintre aceste condiții sunt îndeplinite, atunci clientul trebuie referit de urgență serviciilor de asistență specializate: spital de psihiatrie, servicii de asistență socială, etc.

După ce ne-am asigurat că acești factori nu există sau ei au fost rezolvați, etapele de diagnostic clinic sunt următoarele:

  1. Diagnosticul stabilității psihologice și a rezistenței la stres – se realizează prin interviu clinic.
  2. Investigarea particularităților expunerii și răspunsului la traumă – interviul se centrează pe descrierea evenimentului traumatic din punct de vedere al caracteristicilor lui obiective: durată, frecvență, intensitate, exemple etc.). Este extrem de important ca, înainte de această etapă, psihologul să stabilească o relație de testare clinică suportivă, bazată de încredere, empatie și acceptare necondiționată.
  3. Evaluarea efectelor traumei prin răspunsurile de tip procesual (informații culese de psiholog pe parcursul interviului clinic, prin observație directă), răspunsurile de activare (aparriția bruscă a emoțiilor posttraumatice, a amintirilor și cognițiilor), răspunsurile de activare indirectă (nivelul de stres posttraumatic experiențiat, gradul în care reexperiențierea traumei este blocată prin disociație sau prin alte răspunsuri de evitare etc.), răspunsurile de evitare (clientul descrie evenimentul traumatic fără a manifesta reacții emoționale, apar mecanisme defensive precum negarea sau suprimarea gândurilor etc.), dereglări ale afectelor (tolerare ridicată a stărilor interne dureroase sau modularea afectelor), disturbanță relațională.

Instrumente standardizate de evaluare a persoanei traumatizate

Având în vedere faptul că, de foarte multe ori, persoanele care au trăit un eveniment traumatizant nu doresc să vorbească despre el decât după ce s-a stabilit alianța terapeutică, iar simptomele traumei pot lua forme multiple, diagnosticul clinic pe baza unor instrumente standardizate poate fi extrem de util cu acest tip de clienți.

O forma rapidă de identificare a posibilelor evenimente traumatizante este reprezentată de metodele de screening. Acestea iau de regulă forma de interviu sau de chestionar de tip self-report, cel mai adesea cu un număr relativ mic de itemi.

Briere și Spinazzola delimitează, într-un articol publicat în Journal of Traumatic Stress, două tipuri de evaluare în cazul traumei (Brierre & Spinazzolla, 2005):

  1. Evaluarea expunerii la evenimentul traumatizant – pentru care autorii prezintă o listă a celor mai utilizate instumente: Potential Stressful Events Interview (PSEI; Falsetti, Resnick, Kilpatrick, & Freedy, 1994; Kilpatrick, Resnick, & Freedy, 1991), Stressful Life Events Screening Questionnaire (SLESQ; Goodman, Corcoran, Turner, Yuan, & Green (1998), și Traumatic Events Scale (TES; Elliott, 1992).
  2. Evaluarea simptomelor / consecințelor de tip posttraumatic – pentru care există secțiuni care se adresează expunerii la traumă în două instrumente foarte utilizate pentru a măsura simptomele relaționate cu trauma: Posttraumatic Stress Diagnostic Scale (PDS; Foa, 1995) și Detailed Assessment of Posttraumatic Stress (DAPS; Briere, 2001).

În ceea ce privește evaluarea expunerii la traumă, trebuie să luăm în considerație faptul că majoritatea clienților care prezintă o simptomatologie complexă au traversat de-a lungul vieții un număr semnificativ de experiențe traumatizante, adesea începând de la abuz în perioada copilăriei.

Datorită faptului că atât evenimentele traumatizante din copilărie cât și cele din viața adultă pot produce dificultăți psihologice, simptomatologia curentă a acestor clienți poate reprezenta (Briere, 2004):

  1. Efectele unei experiențe traumatizante relativ recente, din viața adultă,
  2. Efectele cronice ale unui abuz din copilărie,
  3. Efectul aditiv al abuzului din copilărie și al experienței traumatizante recente, din viața adultă (flashback-uri atât ale experiențelor de victimizare din copilărie, cât și din viața adultă),
  4. Interacțiunea exacerbată a abuzului din copilărie și a experiențelor traumatizante din viața adultă – aici intrând răspunsurile simptomatice extrem de severe, de regresie, disociere, sau chiar episoade psihotice.

Ca o regulă generală, cu cât numărul de experiențe traumatizante din viața unei persoane este mai mare, cu atât tabloul simptomatologic post-traumatic este mai complex.

În ceea ce privește evaluarea simptomelor / consecințelor de tip posttraumatic se utilizează inventarele clinice multiaxiale, cele mai cunoscute fiind Inventarul Clinic Multiaxial Millon III sau Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota, ediția a 2-a (MMPI-2).

Publicat în Despre evaluarea psihologica | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Managementul stresului. Aplicații ale psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții

Publicat pe iunie 27, 2014 de geaninaciuhan

Managementul stresuluiAnunțăm cu satisfacție apariția lucrării noastre Managementul stresului. Aplicații ale psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții la Editura SPER.

Lucrarea de față se dorește a fi o abordare comprehensivă a stresului din perspectivă experiențialist-umanistă. Psihoterapia centrată pe emoții, cunoscută inițial sub sintagma de psihoterapia proces-experiențială, este o formă de psihoterapie experiențială care are ca scop sprijinirea clienților pentru a-și dezvolta inteligența emoțională, pentru ca aceștia să poată face față mai bine problemelor existențiale și a trăi într-o mai bună armonie cu ei înșiși și cu alți oameni. Ea integrează idei din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și psihoterapia existențială, adaptate însă la gândirea psihologică contemporană. Autorii modelului psihoterapeutic, Leslie Greenberg și Robert Elliott, i-au dedicat 35 de ani de cercetare de un înalt nivel științific, reușind validarea empirică a acestei abordări și recunoașterea ei de către Asociația Psihologilor Americani (APA).

În primele două capitole prezentăm pe larg teoriile stresului și teoriile emoțiilor.  Nu ne-am propus să facem o sinteză curprinzătoare a acestora, ci doar să descriem acele teorii / idei care au stat la baza sau au influențat definitoriu ceea ce numim astăzi psihoterapia centrată pe emoții.

Din multitudinea de teorii ale stresului am ales doar două, după părerea noastră cele mai importante prin modul în care conceptualizează ideea de stres și implicit de boală psihică: modelul fiziologic al stresului și teoria răspunsului la stres al lui Hans Selye, precum și modelul tranzacțional al stresului al lui Richard Lazarus.

De asemenea, din multitudinea teoriilor emoțiilor, am ales teoriile neuro-biologice și teoriile cognitive. În cadrul teoriilor neuro-biologice am insistat pe modelul lui Joseph Le Doux, celebrul cercetător neurolog contemporan care a influențat fundamental teoria emoției propusă de Leslie Greenberg, prin descrierea nucleului amigdalian ca centru de stocare a informației emoționale. În cadrul teoriilor cognitive am insistat pe teoria cognitiv-motivațional-relațională a lui Richard Lazarus, de la care Greenberg a împrumutat ideea de interpretare emoțională a traumelor și beneficiilor pe care persoana le-a avut în urma interacțunii dintre sine și mediu.

Capitolul doi se încheie cu o prezentare în detaliu a teoriei proces-experiențiale a emoției, propusă de Leslie Greenberg. Aici analizăm structurile componente ale unei scheme emoționale, tipurile de scheme emoționale funcționale și disfuncționale, precum și modelul de reglare emoțională funcțională versus disfuncțională. Analiza este presărată cu exemplificări de scheme emoționale disfuncționale întălnite la clienți din practica noastră privată.

În capitolul trei realizăm o descriere detaliată și logică a procesului psihoterapeutic în ansamblu. La început prezentăm pe scurt acele concepte fundamentale din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și psihoterapia existențialistă care stau la modelului proces-experiențial. Continuăm cu prezentarea și definirea conceptelor fundamentale ale modelului psihoterapiei centrate pe emoții, urmată de descrierea sarcinilor terapeutice și a pașilor pe care clientul îi parcurge în procesul de schimbare.

În capitolul patru abordăm conceptualizarea clinică și psihoterapia experiențială centrată pe emoție în tulburările psihice relaționate cu stresul, mai exact în tulburarea de panică, tulburarea stresului posttraumatic și depresie. Modelele de conceptualizare clinică sunt ilustrate cu studii de caz din practica noastră privată.

Deoarece modelul de intervenție psihoterapeutică pe care ne-am propus să-l descriem este unul validat științific, ne-am gândit că nu este lipsit de interes pentru cititorii noștri să prezentăm câteva date referitoare la validarea lui. Astfel, în capitolul cinci vorbim despre eficiența psihoterapiei experiențiale centrate pe emoții în tratamentul tulburărilor psihice generate de stres, cu o prezentare a studiilor validate științific și a rezultatelor celor mai importante metaanalize.

În capitolul șase prezentăm principalele metode de evaluare psihologică a persoanelor traumatizate. Și la acest capitol am ales să rămânem în contextul unei intervenții psihoterapeutice de tip proces-experiențiale, unde psihodiagnoza clinică a traumei este un proces profund de explorare a naturii și severității evenimentului traumatizant, a măsurii în care evenimentul respectiv a transformat într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului, a schemelor emoționale relaționate cu trauma. Cum astfel de explorare este prin natura ei una de tip calitativ, un proces de psihodiagnoză complex realizat de terapeut pe parcursul primelor ședințe, îmbinat cu procesul de formare a alianței terapeutice, am ales să enumerăm la început cele mai cunoscute instrumente cantitative de psihodiagnostic, punând apoi accentul pe interviul clinic și pe metodele calitative de diagnostic. Dintre metodele calitative de diagnostic, ne-am oprit și le-am descris pe larg pe acelea care au origini similare cu psihoterapia experiențială centrată pe emoții, și anume: analiza fenomenologică interpretativă, analiza metaforei și psihodiagnosticul constructivist. Am adăugat la acestea tehnica incidentelor critice, metodă ce se poate dovedi foarte utilă, deoarece evenimentul traumatizant este de fapt un incident critic în viața clientului.

În capitolul șapte descriem cele trei sarcini terapeutice findamentale pe care modelul de psihoterapie experiențială centrată pe emoții le propune în reprocesarea experiențelor problematice: expunerea sistematică evocativă pentru reacții problematice, repovestirea experiențelor traumatizante sau dificile și crearea înțelesului. Implementarea acestor sarcini terapeutice este de asemenea ilustrată cu exemple din practica noastră privată.

Lucrarea se încheie cu prezentarea unui model de intervenție de scurtă durată, de orientare experiențialist-umanistă, aplicabil în managementul stresului la nivel organizațional, în consilierea și coaching-ul angajaților la locul de muncă, precum și cu rezultatele unei cercetări proprii privind validarea unui program de coaching de grup în scopul dezvoltării competențelor transversale implicate în reușita în carieră.

 

 

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , , , | Un comentariu

Reglarea emoțională disfuncțională

Publicat pe mai 30, 2014 de geaninaciuhan

Reglarea emotionala disfunctionalaReglarea emoțională disfuncțională se produce atunci când persoana experiențiază stări afective negative acute sau cronice relaționate cu dereglări în sistemele sale emoționale. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale clientului de a regla stări emoționale negative. Incapacitatea de a-și regla propriile emoții este o formă generală de disfuncție, iar dificultățile de reglare emoțională includ atât probleme de activare emoțională prea redusă, cât și de activare emoțională prea ridicată.

Dacă individul este mult prea activat de sarcina pe care încearcă să o îndeplinească, acesta va deveni dezorganizat sau ”paralizat” și nu va reuși să-și îndeplinească ceea ce și-a propus. Dacă în schimb este subactivat, el va fi ineficient și încet și nu va putea atinge performanța sa maximă. Acest client va fi incapabil să-și acceseze schemele emoționale de care are nevoie pentru a-și ghida acțiunile, iar comportamentul său va fi lipsit de direcție și scop.

Accesarea maladaptativă a emoțiilor apare atunci când persoana este copleșită de emoții negative, stresante, sau nu mai poate ieși dintr-o stare emoțională în care a intrat. Supra-activarea emoțională duce la stres, dezorganizare și incapacitate de a acționa. În plus, individul trăiește adesea emoțiile puternice ca periculoase și traumatice, fapt ce poate duce la încercarea acestuia de a evita total emoțiile. Rezultatul ulterior poate fi evitarea emoțională, care este una dintre formele cele mai importante de dificultate post-traumatică. Mai mult, oamenii rămân adesea blocați într-o stare emoțională negativă de durată (emoție primară maladaptativă) și, deoarece aceasta nu-l ajută să inițieze strategii eficiente de coping, devin dezorganizați și nu se pot degaja de schema emoțională neprocesată și nesimbolizată care le domină experiența.

Supra-activarea emoțională duce adesea la apariția problemei opuse, și anume încercarea maladaptativă de a trăi emoția respectivă. Încercarea de a suprima sau evita emoțiile în întregime sau de a reduce foarte mult nivelul de activare emoțională poate duce la dereglare emoțională sub forma efectului de recul emoțional, sau la creșterea foarte mare în intensitate a emoțiilor. Mai mult, controlul excesiv al emoțiilor poate face oamenii să se comporte impulsiv atunci când scapă de autocontrolul excesiv, fapt ce se manifestă prin comportamente excesive.

Patternurile învățate de reglare emoțională sunt strâns relaționate cu stilul de atașament al persoanei. Combinate cu temperamentul înăscut, experiențele timpurii ale copilului cu părinții din perioadele de distres emoțional sunt critice în construirea patternului de atașament al acestuia, pattern pe care îl va păstra și în viața adultă. Dacă copilul are un temperament slab, este sensibil și ușor de rănit, iar părinții l-au suprastimulat și nu l-au controlat foarte mult, atunci acesta va dezvolta un pattern de atașament anxios și tendința de a se supra-activa emoțional. În schimb, dacă copilul nu este foarte sensibil, iar părinții lui l-au substimulat și l-au controlat excesiv, acesta va dezvolta un stil de atașament caracterizat prin desconsiderare, va fi distant și sub-activat emoțional. De asemenea, stilul de atașament timpuriu caracterizat prin neglijare sau abuz va fi internalizat ca auto-abuziv și auto-neglijant, ducând la încercări ulterioare disfuncționale de reglare emoțională.

 

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Crearea înțelesului în psihoterapia experiențială a traumei

Publicat pe mai 25, 2014 de geaninaciuhan

psihoterapie experientiala

Munca terapeutică de creare a înțelesului este un instrument foarte important pentru cliențiii care fac față unor crize de viață dureroase, inclusiv traume trecute sau prezente și pierderi curente. Pe parcursul acestei sarcini terapeutice, clientul își pune întrebarea existențială legată de sensul a ceea ce i s-a întâmplat.

Traumele pot acționa adesea ca situații de limitare, în care clientul se confruntă direct cu probleme existențiale majore, probleme ce pot include decesul unei persoane dragi, conștientizarea dureroasă a unor probleme legate de neputință și responsabilitate, precum și izolarea existențială sub forma abandonului de către alte persoane care i-ar putea fi de ajutor. Cel mai critic însă este atunci când persoana suferă de pierderea înțelesului, care acționează amenințător asupra credințelor centrale despre sine, despre alții și despre lume, credințe pe care le adoptase anterior fără a le chestiona, acele ”credințe prețuite” ale clientului. (Elliott & all., 2004)

Aceste ”credințe prețuite” se apropie destul de mult de conceptul de ”credințe iraționale” din psihoterapia cognitiv-comportamentală, dar se diferențiază de acestea prin faptul că includ ipoteze implicite, anterior luate ca garantate, cum că lumea din jurul nostru este sensibilă la nevoile naostre, sau că noi suntem invulnerabili sau valoroși, sau că alții vor fi întotdeauna lângă noi să ne furnizeze suport și protecție. Datărită faptului că aceste credințe sunt familiale clientului și i-au furnizat protecție de-a lungul timpului, validându-se în timp ca un fundament util al vieții sale, clientul a investit emoțional în ele, transformându-le în scheme emoționale. În felul acesta, ele sunt trăite și exprimate corporal, simbolizate lingvistic, religios, legal și chiar politic, fiind legate de nevoile sale fundamentale. (Elliott & all., 2004)

Rezolvarea acestor crize ale înțelesului apare atunci când clientul face schimbări la nivelul credințelor sale prețuite, care de regulă sunt modificate pentru a putea integra evenimentul de viață discrepant. Pe măsură ce clientul parcurge acest proces, aceste schimbări sunt însoțite de o schimbare a emoției fundamentale, din una negativă în una pozitivă.

Elliott, Watson, Goldman și Greenberg descriu etapele sarcinii terapeutice de creare a înțelesului (Elliott & all., 2004):

  1. Marker – clientul descrie o experiență discrepantă cu o credință prețuită, într-o stare de excitație emoțională. Terapeutul ascultă și reflectă (verbalizează) markerul către client.
  2. Specificarea credinței prețuite – clientul clarifică și simbolizează natura credinței prețuite și reacțiile sale emoționale la evenimentul de viață provocator. Terapeutul specifică și clarifică natura credinței prețuite utilizând explorarea empatică, metafore și ipoteze empatice.
  3. Explorarea auto-reflectivă – clientul reflectează asupra reacției, caută originile credinței prețuite și dezvoltă ipoteze. Terapeutul facilitează auto-reflectarea asupra originilor și înțelesurilor credinței prețuite utilizând întrebări exploratorii și înțelegerea empatică.
  4. Explorarea și evaluarea validității credinței prețuite (rezoluție parțială)– clientul evaluează și judecă validitatea credinței prețuite în relație cu experiența prezentă și își exprimă dorința de a modifica credința prețuită. Terapeutul explorează credința prețuită în două momente de timp, respectiv la originea sa (atunci) și în momentul actual (acum) și facilitează explorarea continuității validității acesteia în viața curentă a clientului.
  5. Revizia – clientul modifică sau elimină credința prețuită. Terapeutul ascultă și reflectează asupra noilor alternative ale credinței prețuite.
  6. Planul de acțiune (rezoluția completă) – clientul descrie natura și orice schimbare necesară pentru a dezvolta planuri pentru viitor. Terapeutul facilitează explorarea consecințelor potențiale și a acțiunilor bazate pe credința prețuită revizuită.
Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Repovestirea experiențelor traumatizante sau dificile

Publicat pe mai 22, 2014 de geaninaciuhan

Metoda repovestirii traumei se utilizează în psihoterapia experiențială centrată pe emoții pentru tratamentul dificultăților de stres posttraumatic. Deși este o experiență dureroasă, oamenii care au fost victimele unor evenimente traumatizante resimt foarte puternic nevoia de a descrie evenimentele respective. Repovestirea îl ajută pe client să-și acceseze și să reproceseze reacțiile emoționale în timpul ședinței terapeutice, cu scopul final de a facilita o reglare emoțională îmbunătățită.

Datorită faptului că procesarea emoțională este scurt-circuitată în perioadele de excitație emoțională ridicată, situația amenințătoare rămâne nediferențiată, vie și izbitoare, frapantă. Acest fapt îl poate face pe client să trăiască stări de hiperalertă și vigilență, cu scopul de a se proteja de un viitor pericol. Aspecte particulare ale situației, uneori doar cu o asemănare măruntă cu cele din adevăratul eveniment traumatizant, pot scoate la iveală emoții similare cu cele trăite în situația traumatizantă.

Unul dintre scopurile punerii clientului să povestească situația traumetizantă este de a-l ajuta pe acesta să identifice și să clarifice aspectele relevante ale respectivei situații. Această examinare atentă îl ajută pe client să-și limiteze patternul reacțiilor emoționale maladaptative. Pe măsură ce clientul povestește, aspectele importante ale situației devin mai clare, incusiv acele aspecte care au rămas neprocesate în momentul producerii evennimentului.

Adesea clientul trebuie să repovestească evenimentul traumatizant de mai multe ori pe parcursul terapiei, deoarece povestea se va schimba în timp, atât pentru că alianța terapeutică devine mai solidă și clientul are mai multă încredere în terapeut, cât și pentru că, pe parcurs, sunt accesate amintiri adiționale, pe măsură ce înțelesul evenimentelor începe să se clarifice.

Elliott, Watson, Goldman și Greenberg descriu etapele sarcinii terapeutice de repovestire a evenimentelor traumatizante (Elliott & all., 2004):

  1. Marker – clientul se referă la o experiență traumatizantă care ar putea fi povestită (ex.: eveniment traumatizant, situație de viață perturbată, vis terifiant etc.) sau vorbește despre o reacție intensă. Terapeutul identifică și reflectă (verbalizează) markerul către client, apoi îi propune sarcina terapeutică, explicându-i scopul repovestirii.
  2. Elaborarea – Clientul începe să povestească detaliat și concret trauma și descrie ceea ce s-a întâmplat dintr-un punct de vedere extern și faptic. Terapeutul pune întrebări în legătură cu situația, ce a dus la ea, centrându-se tot pe fapte, apoi încurajează clientul să re-intre în situație în imaginar.
  3. Adâncirea – clientul re-experiențiază momente importante sau aspecte ale traumei, în timp ce-și menține sentimentul de siguranță. Terapeutul îi furnizează reflectări evocative, ascultă și îi reflectă amărăciunea, îl asistă pe client în experiențierea imediată, îl ajută să mențină o distanță de lucru sigură și oprește sarcina dacă este necesar.
  4. Ieșirea la iveală a unor noi înțelesuri – clientul își amintește și diferențiază înțelesurile traumei, atât pe cele personale, idiosincratice, precum și pe cele care reies acum, din punct de vedere intern. Terapeutul ascultă, reflectă și oferă suport pentru noile înțelesuri, în special cele care duc la o scădere a sentimentului de vinovăție.
  5. Puncte de vedere alternative – Clientul reflectează asupra punctelor de vedere alternative și diferențiate ale traumei, le evaluează și integrează într-o poveste coerentă aspectele neconectate anterior sau inconsistente legate de experiența sa. Terapeutul ajută clientul să reflecteze asupra și să exploreze punctele de vedere alternative.
  6. Reintegrarea – Clientul exprimă un punct de vedere asupra sinelui, asupra celorlalți și asupra lumii, lărgit și mai integrat, în timp ce ia în considerație noi moduri de acțiune, menținându-și în același timp siguranța personală. Terapeutul reflectă și subliniază povestirea integrată, facilitând explorarea noilor modalități de acțiune.
Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Stresul posttraumatic – o abordare experiențială

Publicat pe mai 9, 2014 de geaninaciuhan

În psihoterapia experiențială centrată pe emoții, lucrul cu un client care a trecut printr-un eveniment traumatic pleacă de la înțelegerea măsurii în care evenimentul respectiv a transformat într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului. De regulă, un eveniment traumatizant împarte lumea clientului în trei ”momente” fenomenologice: înainte de eveniment, în timpul evenimentului și după eveniment. În experiența clientului, fiecare dintre aceste momente este în același timp o ”lume”, constând într-o imagine particulară a sinelui, a altor persoane și a lumii în ansamblul ei.
Descrierea acestor ”momente-lumi” se bazează pe cercetările fenomenologice ale lui Fischer și Wertz (după Elliot & all., 1989):
1.    Înainte de traumă clientul experiențiază lumea ca fiind sigură. Această lume este ”lumea pre-victimizare”. Ea conține posibilitatea traumei, dar doar la nivel abstract. Persoana se simte întreagă, puternică și imună la rău, sau măcar protejată adecvat de comunitatea din care face parte, alcătuită din persoane serviabile și măsuri de precauție de rutină. În această lume clientul duce o viață obișnuită și progresează spre ducerea la îndeplinire a proiectelor de viață.
2.    În momentul traumei apare ”lumea victimizării”. Sentimentul anterior de siguranță se pierde și, supus terorii, clientul descoperă că a devenit dintr-odată victima unei persoane răuvoitoare sau a unei forțe externe ce nu poate fi controlată (ex.: cutremur, foc etc.). Această persoană sau eveniment amenință de regulă clientul cu sfârșitul existenței. Amenințarea lasă clientul neajutorat, rănit de teroare și vulnerabil. Există și situația în care trauma constă în asistarea neputincioasă ca martor oripilat în timp ce o altă persoană este amenințată, rănită sau chiar ucisă. În ambele cazuri clientul se simte izolat de comunitatea de persoane serviabile și de ajutor (rude, prieteni, vecini etc.). În timpul acestor momente, de regulă timpul pare să se deruleze foarte încet sau chiar să se oprească, în timp ce clientul încearcă să preîntâmpine moartea. Acest moment va fi văzut de client mai târziu ca fiind central în viața sa, împărțindu-i firul vieții în două: înainte și după.
3.    După traumă clientul întră în ”lumea post-victimizare”, el trăind într-o așteptare continuă a unei viitoare victimizări. Clientul experințiază această posibilitate printr-o gamă largă de dificultăți: corpul său este mai anxios și mai ușor de înfiorat, simțurile sunt fin acordate la orice pericol iminent, somnul este persturbat și presărat cu vise terifiante de victimizare recurentă, viitorul este văzut ca prea scurt sau limitat. Speranțele clientului de a obține fericire sau succes sunt puse în așteptare, iar acesta este blocat într-o existență pasivă cu sinele rănit, așteptând fie ceva să se schimbe de la sine, fie să fie supus victimizării (traumei) finale. Pentru a scăpa de intruziunea permanentă a ”lumii victimizării” în existența sa post-victimizare, clientul încearcă să evite gândurile, emoțiile și amintirile relaționate cu trauma, adesea retrăgându-se din activitățile de rutină sau utilizând diverse substanțe (droguri, alcool, medicamente etc.) pentru a-și alina durerea. Din păcate însă, realitatea experienței traumatice se reafirmă încontinuu, lăsând clientul rănit și confuz.
Intervenția experiențială în tulburarea de stres posttraumatic începe cu înțelegerea experienței unice a clientului cu aceste trei ”momente-lume”. Clientul și terapeutul se angajează într-un proces de explorare a percepțiilor și credințelor clientului care au o mare încărcătură emoțională, cunoscute sub numele de ”scheme emoționale”. Acestea sunt organizate de regulă în jurul emoției de frică sau de anxietate, iar identificarea lor îl ajută pe terapeut să înțeleagă epatic experiențele traumatizante ale clientului.
Din perspectiva psihoterapiei proces-experiențiale, tulburarea de stres posttraumatic implică mai multe seturi de scheme concurente:
a)    Schemele emoționale ordinare – sunt caracteristice pentru ”lumea pre-victimizare” și crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat lor.
b)    Schemele emoționale ”frică – vulnerabilitate” sunt activate în timpul traumei și reprezintă curat ”lumea victimizării” a evenimentului traumatizant propriu-zis. Acestea se centrează în jurul emoției de frică, al percepțiilor asociate (periculozitate) și al tendințelor de acțiune (fugă, evitare).
Când o persoană este victimizată, el/ea experiențiază o profundă provocare a unui set cheie de scheme emoționale, cunoscute și sub numele de ”credințe prețuite”. Aceste ”credințe prețuite” și schemele lor emoționale alternative care implică sinele, pe alții și lumea, au fost descrise de Wertz (1985), Fischer și Wertz (1979) și Janoff-Bulman (1992) și le prezentăm în tabelul 2. (după Elliot & all., 1989)
Exista patru scheme emoționale relaționate cu trauma (după Elliot & all., 1989):
1.    Lumea nesigură: înainte de victimizare majoritatea oamenilor își asumă o schemă emoțională de bază a unei ”lumi sigure”, lume în care mediul lor fizic și social este văzut ca benign în esența lui. După victimizare, această schemă emoțională este înlocuită cu cea în care lumea este văzută ca fiind fundamental nesigură, periculoasă și impredictibilă.
2.    Celălalt răuvoitor: traumele care implică crime sau abuz sexual sunt fundamental interpersonale, comparativ cu cele care implică accidente sau dezastre. Violența interpersonală activează schema emoțională a ”celuilalt” ca puternic, răuvoitor, prădător. După victimizare, această schemă este proiectată pe număr mare de alte persoane, chiar dacă acestea au fost privite anterior ca fiind de ajutor.
3.    ”Celălalt” care nu este de ajutor: victimizarea de asemenea deteriorează credința clientului că ceilalți oameni formează o comunitate pe care se poate baza și care oferă protecție, asistență și grijă. Persoanele ”de ajutor” (familie, prieteni, autorități legale, profesioniști din sănătatea mintală) nu au fost capabili să prevină victimizarea atunci când aceasta s-a produs, motiv pentru care sunt văzuți acum ca fiind absenți, indiferenți și ineficienți.
4.    Sinele vulnerabil: schemele emoționale de ”credințe prețuite” despre putere personală, auto-eficiență, bunătate sau lipsa vulnerabilității au fost provocate de traumă. De obicei, persoana se luptă să nu renunțe la aceste credințe despre sine, dar în același timp adoptă o organizare a sinelui alternativă, în care sinele este experiențiat ca slab, neputincios, fragmentat, vulnerabil, și uneori ca unul care merită o victimizare ulterioară.
Aceste scheme emoționale sunt așa de comune în traumă, încât cunoașterea lor îi dă terapeutului o mai bună capacitate de a înțelege empatic dificultățile emoționale ale clientului său.

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Sarcini terapeutice cheie în psihoterapia depresiei

Publicat pe mai 7, 2014 de geaninaciuhan

În centrul psihoterapiei proces-experiențiale a depresiei stă accesarea experiențelor și amintirilor emoționale fundamentale, aducerea acestora la nivel conștient, etichetarea lor, reflectarea asupra lor, precum și dezvoltarea unor modalități alternative de a răspunde la ele, adică de a înțelege experiențele emoționale respective într-un nou mod. (Elliott & all., 2004)

Abordarea implică dezvoltarea unor răspunsuri emoționale alternative, cu scopul de a sprijini transformarea răspunsurilor emoționale disfuncționale – utilizarea emoției pentru a schimba emoția.

Sarcinile terapeutice cele mai utile în lucrul cu depresia sunt: explorarea empatică, focusarea cu scopul adâncirii experienței, dialogul celor două scaune pentru rupturile dintre selful critic și selful vulnerabil, precum și tehnica scaunului gol pentru problemele interpersonale. (Elliott & all., 2004)

  1. Explorarea empatică a surselor depresiei – are la bază răspunsurile terapeutului care comunică simultan înțelegere și sprijin pentru client pentru a evolua de-a lungul aspectelor tăioase ale problemelor sale. De regulă această sarcină ocupă aproximativ jumătate din demersul terapeutic, ea debutând chiar din prima ședință cu explorarea modului în care clientul experiențiază sursele depresiei sale. Terapeutul trece progresiv de la înțelegerea empatică a modului în care clientul își trăiește depresia la identificarea emoțiilor și înțelesurilor ce stau la baza depresiei clientului. Deoarece experiențierea depresiei este adesea globală, conceptuală și negativă, clientul este încurajat să diferențieze între variate nuanțe ale emoțiilor sale, să-și simbolozeze mai clar experiențele și să acceseze emoții și modalități de răspuns alternative.
  2. Focusarea cu scopul adâncirii experienței – în acest scop se folosește modelul lui Gendlin de focusare, util mai ales deoarece pacienții depresivi procesează experiențierea într-un mod pur conceptual sau extern, fără referire la modul în care această manieră de procesare se potrivește cu experiența sa trăită, corporală. Clientul este adesea distanțat de trăirea sa, fapt ce face dificilă angajarea lui în alte sarcini. De aceea, focusarea îl ajută pe client să-și redescopere capacitatea de a încetini ritmul, de a privi în interior, precum și de a aduce laolaltă elemente conceptuale și emoționale. Focusarea poate fi utilizată fie ca sarcină independentă la începutul terapiei depresiei, fie poate fi integrată în alte sarcini, caz în care se utilizează o variantă scurtă dacă clientul se blochează în sarcină. Tehnica focusării se utilizează de regulă atunci când se lucrează cu emoții neclare. De fapt nu este vorba despre o tehnică în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă despre o stare psihologică de focusare a atenției spre interior, în care persoana își permite să lase deoparte expectațiile și teoriile despre emoții, gânduri, motive în favoarea stării actuale nedefinite. Seamănă foarte mult cu meditația sau cu conceptul de ”mindfulness”. Această stare mentală nu este goală, deoarece este direcționată spre un obiect specific (ex. o boală, o altă persoană semnificativă, un job etc.).
  3. Dialogul celor două scaune pentru rupturile dintre selful critic și selful vulnerabil – aceasta este sarcina terapeutică cea mai pragmatică din depresie, cea care se adresează proceselor depresive centrale de ruptură la nivelul auto-evaluării. Rupturile depresive implică de regulă un aspect critic al sinelui care tratează un alt aspect al sinelui într-o manieră dură și perfecționistă. De obicei, acel aspect al sinelui înclinat spre experiențiere cade în acord pasiv sau chiar în disperare atunci când este criticat. În plus, clientul depresiv adesea atribuie aceste rupturi unor circumstanțe externe, centrându-se orbește pe o altă persoană percepută ca fiind critică, cu tendințe de control și de deprivare. De regulă el vede această persoană ca fiind cauza depresiei sale. De exemplu, un adolescent depresiv ar putea să-și perceapă părinții ca fiind dominanți, cu tendința de a-l controla și de a-l depriva de anumite drepturi și libertăți, ca fiind cauza principală a depresiei sale. El ar putea spune lucruri de tipul ”Dacă părinții mei ar dispărea totul ar fi perfect. Ce rost are să încerc să fac ceva dacă ei vor găsi întotdeauna o modalitate să mă oprească sau să mă critice?!”. Această situație este înțeleasă ca un conflict între aspectul sinelui care este criticat sau controlat și sinele critic al clientului, care este atribuit altei persoane din mediu (în cazul din exemplu părinților). În tehnica dialogului celor două scaune partea critică a sinelui este pusă pe un scaun și i se cere să critice cealaltă parte a sinelui (înclinată spre experiențiere). Apoi clientul răspunde din perspectiva sinelui înclinat spre experiențiere către sinele critic. Pe măsură ce clientul se mută de pe un scaun pe altul, între sinele critic și sinele înclinat spre experiențiere, procesul devine din ce în ce mai intens, până când sinele înclinat spre experiențiere pică în disperare și lipsă de speranță. Obiectivul este acela de a-l ajuta pe client să devină conștient de procesele interne de auto-critică și de impactul lor emoțional; clientul va înțelege cât de dureros este să primească critica. În același timp, clientul este încurajat să identifice valorile și standardele importante localizate în aspectele critice și să găsească modalități alternative de a satisface aceste valori. Astfel, clientul este ajutat să găsească modalități mai suportive de a se trata pe sine însuiși.
  4. Tehnica scaunului gol pentru problemele interpersonale – este de asemenea o sarcină terapeutică foarte utilizată în lucrul cu clienții depresivi. Mai exact, este sarcina terapeutică fundamentală dacă clientul a trăit o pierdere curentă sau în copilărie, inclusiv experiențe cu persoane semnificative din copilăria sa care l-au neglijat sau l-au abuzat. Deoarece depresia are adesea o foarte puternică componentă de furie reactivă secundară, precum și de rușine suprageneralizată, frică și tristețe, tehnica scaunului gol este extrem de utilă în a sprijini clientul să treacă dincolo de aceste răspunsuri emoționale maladaptative, și să-și accesreze și să-și exprime tristețea adaptativă primară în caz de pierdere și furia adaptativă primară în caz de violare. Acest proces permite clientului să genereze acțiuni adaptative consistente cu emoțiile adaptative fundamentale, și astfel să mobilizeze copingul adaptativ. Accesarea și exprimarea furiei adaptative este adesea o cale importantă pentru a-l ajuta pe client să-și recâștige sentimentul de putere și să depășească depresia.
Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat , , | Lasă un comentariu