Sarcini terapeutice cheie în psihoterapia depresiei

În centrul psihoterapiei proces-experiențiale a depresiei stă accesarea experiențelor și amintirilor emoționale fundamentale, aducerea acestora la nivel conștient, etichetarea lor, reflectarea asupra lor, precum și dezvoltarea unor modalități alternative de a răspunde la ele, adică de a înțelege experiențele emoționale respective într-un nou mod. (Elliott & all., 2004)

Abordarea implică dezvoltarea unor răspunsuri emoționale alternative, cu scopul de a sprijini transformarea răspunsurilor emoționale disfuncționale – utilizarea emoției pentru a schimba emoția.

Sarcinile terapeutice cele mai utile în lucrul cu depresia sunt: explorarea empatică, focusarea cu scopul adâncirii experienței, dialogul celor două scaune pentru rupturile dintre selful critic și selful vulnerabil, precum și tehnica scaunului gol pentru problemele interpersonale. (Elliott & all., 2004)

  1. Explorarea empatică a surselor depresiei – are la bază răspunsurile terapeutului care comunică simultan înțelegere și sprijin pentru client pentru a evolua de-a lungul aspectelor tăioase ale problemelor sale. De regulă această sarcină ocupă aproximativ jumătate din demersul terapeutic, ea debutând chiar din prima ședință cu explorarea modului în care clientul experiențiază sursele depresiei sale. Terapeutul trece progresiv de la înțelegerea empatică a modului în care clientul își trăiește depresia la identificarea emoțiilor și înțelesurilor ce stau la baza depresiei clientului. Deoarece experiențierea depresiei este adesea globală, conceptuală și negativă, clientul este încurajat să diferențieze între variate nuanțe ale emoțiilor sale, să-și simbolozeze mai clar experiențele și să acceseze emoții și modalități de răspuns alternative.
  2. Focusarea cu scopul adâncirii experienței – în acest scop se folosește modelul lui Gendlin de focusare, util mai ales deoarece pacienții depresivi procesează experiențierea într-un mod pur conceptual sau extern, fără referire la modul în care această manieră de procesare se potrivește cu experiența sa trăită, corporală. Clientul este adesea distanțat de trăirea sa, fapt ce face dificilă angajarea lui în alte sarcini. De aceea, focusarea îl ajută pe client să-și redescopere capacitatea de a încetini ritmul, de a privi în interior, precum și de a aduce laolaltă elemente conceptuale și emoționale. Focusarea poate fi utilizată fie ca sarcină independentă la începutul terapiei depresiei, fie poate fi integrată în alte sarcini, caz în care se utilizează o variantă scurtă dacă clientul se blochează în sarcină. Tehnica focusării se utilizează de regulă atunci când se lucrează cu emoții neclare. De fapt nu este vorba despre o tehnică în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă despre o stare psihologică de focusare a atenției spre interior, în care persoana își permite să lase deoparte expectațiile și teoriile despre emoții, gânduri, motive în favoarea stării actuale nedefinite. Seamănă foarte mult cu meditația sau cu conceptul de ”mindfulness”. Această stare mentală nu este goală, deoarece este direcționată spre un obiect specific (ex. o boală, o altă persoană semnificativă, un job etc.).
  3. Dialogul celor două scaune pentru rupturile dintre selful critic și selful vulnerabil – aceasta este sarcina terapeutică cea mai pragmatică din depresie, cea care se adresează proceselor depresive centrale de ruptură la nivelul auto-evaluării. Rupturile depresive implică de regulă un aspect critic al sinelui care tratează un alt aspect al sinelui într-o manieră dură și perfecționistă. De obicei, acel aspect al sinelui înclinat spre experiențiere cade în acord pasiv sau chiar în disperare atunci când este criticat. În plus, clientul depresiv adesea atribuie aceste rupturi unor circumstanțe externe, centrându-se orbește pe o altă persoană percepută ca fiind critică, cu tendințe de control și de deprivare. De regulă el vede această persoană ca fiind cauza depresiei sale. De exemplu, un adolescent depresiv ar putea să-și perceapă părinții ca fiind dominanți, cu tendința de a-l controla și de a-l depriva de anumite drepturi și libertăți, ca fiind cauza principală a depresiei sale. El ar putea spune lucruri de tipul ”Dacă părinții mei ar dispărea totul ar fi perfect. Ce rost are să încerc să fac ceva dacă ei vor găsi întotdeauna o modalitate să mă oprească sau să mă critice?!”. Această situație este înțeleasă ca un conflict între aspectul sinelui care este criticat sau controlat și sinele critic al clientului, care este atribuit altei persoane din mediu (în cazul din exemplu părinților). În tehnica dialogului celor două scaune partea critică a sinelui este pusă pe un scaun și i se cere să critice cealaltă parte a sinelui (înclinată spre experiențiere). Apoi clientul răspunde din perspectiva sinelui înclinat spre experiențiere către sinele critic. Pe măsură ce clientul se mută de pe un scaun pe altul, între sinele critic și sinele înclinat spre experiențiere, procesul devine din ce în ce mai intens, până când sinele înclinat spre experiențiere pică în disperare și lipsă de speranță. Obiectivul este acela de a-l ajuta pe client să devină conștient de procesele interne de auto-critică și de impactul lor emoțional; clientul va înțelege cât de dureros este să primească critica. În același timp, clientul este încurajat să identifice valorile și standardele importante localizate în aspectele critice și să găsească modalități alternative de a satisface aceste valori. Astfel, clientul este ajutat să găsească modalități mai suportive de a se trata pe sine însuiși.
  4. Tehnica scaunului gol pentru problemele interpersonale – este de asemenea o sarcină terapeutică foarte utilizată în lucrul cu clienții depresivi. Mai exact, este sarcina terapeutică fundamentală dacă clientul a trăit o pierdere curentă sau în copilărie, inclusiv experiențe cu persoane semnificative din copilăria sa care l-au neglijat sau l-au abuzat. Deoarece depresia are adesea o foarte puternică componentă de furie reactivă secundară, precum și de rușine suprageneralizată, frică și tristețe, tehnica scaunului gol este extrem de utilă în a sprijini clientul să treacă dincolo de aceste răspunsuri emoționale maladaptative, și să-și accesreze și să-și exprime tristețea adaptativă primară în caz de pierdere și furia adaptativă primară în caz de violare. Acest proces permite clientului să genereze acțiuni adaptative consistente cu emoțiile adaptative fundamentale, și astfel să mobilizeze copingul adaptativ. Accesarea și exprimarea furiei adaptative este adesea o cale importantă pentru a-l ajuta pe client să-și recâștige sentimentul de putere și să depășească depresia.
Reclame

Despre geaninaciuhan

Data nașterii: 18.09.1971 Locul Nașterii: Targu-Neamț Casătorită cu Dan-Lucian Cucu-Ciuhan Copil: Ciprian-Alexandru STUDII: 1995—Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—licențiat în psihologie 1997—Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—Master în psihodiagnostic şi psihoterapie 2000—Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—Doctorat în psihologie 2005—Societatea de Psihoterapie Experienţială Română—Psihoterapeut formator supervizor în psihoterapie experienţială 2009—Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Management—Master în Management Public
Acest articol a fost publicat în Despre Psihoterapie și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s