Metoda repovestirii traumei se utilizează în psihoterapia experiențială centrată pe emoții pentru tratamentul dificultăților de stres posttraumatic. Deși este o experiență dureroasă, oamenii care au fost victimele unor evenimente traumatizante resimt foarte puternic nevoia de a descrie evenimentele respective. Repovestirea îl ajută pe client să-și acceseze și să reproceseze reacțiile emoționale în timpul ședinței terapeutice, cu scopul final de a facilita o reglare emoțională îmbunătățită.

Datorită faptului că procesarea emoțională este scurt-circuitată în perioadele de excitație emoțională ridicată, situația amenințătoare rămâne nediferențiată, vie și izbitoare, frapantă. Acest fapt îl poate face pe client să trăiască stări de hiperalertă și vigilență, cu scopul de a se proteja de un viitor pericol. Aspecte particulare ale situației, uneori doar cu o asemănare măruntă cu cele din adevăratul eveniment traumatizant, pot scoate la iveală emoții similare cu cele trăite în situația traumatizantă.

Unul dintre scopurile punerii clientului să povestească situația traumetizantă este de a-l ajuta pe acesta să identifice și să clarifice aspectele relevante ale respectivei situații. Această examinare atentă îl ajută pe client să-și limiteze patternul reacțiilor emoționale maladaptative. Pe măsură ce clientul povestește, aspectele importante ale situației devin mai clare, incusiv acele aspecte care au rămas neprocesate în momentul producerii evennimentului.

Adesea clientul trebuie să repovestească evenimentul traumatizant de mai multe ori pe parcursul terapiei, deoarece povestea se va schimba în timp, atât pentru că alianța terapeutică devine mai solidă și clientul are mai multă încredere în terapeut, cât și pentru că, pe parcurs, sunt accesate amintiri adiționale, pe măsură ce înțelesul evenimentelor începe să se clarifice.

Elliott, Watson, Goldman și Greenberg descriu etapele sarcinii terapeutice de repovestire a evenimentelor traumatizante (Elliott & all., 2004):

1. Marker – clientul se referă la o experiență traumatizantă care ar putea fi povestită (ex.: eveniment traumatizant, situație de viață perturbată, vis terifiant etc.) sau vorbește despre o reacție intensă. Terapeutul identifică și reflectă (verbalizează) markerul către client, apoi îi propune sarcina terapeutică, explicându-i scopul repovestirii.
2. Elaborarea – Clientul începe să povestească detaliat și concret trauma și descrie ceea ce s-a întâmplat dintr-un punct de vedere extern și faptic. Terapeutul pune întrebări în legătură cu situația, ce a dus la ea, centrându-se tot pe fapte, apoi încurajează clientul să re-intre în situație în imaginar.
3. Adâncirea – clientul re-experiențiază momente importante sau aspecte ale traumei, în timp ce-și menține sentimentul de siguranță. Terapeutul îi furnizează reflectări evocative, ascultă și îi reflectă amărăciunea, îl asistă pe client în experiențierea imediată, îl ajută să mențină o distanță de lucru sigură și oprește sarcina dacă este necesar.
4. Ieșirea la iveală a unor noi înțelesuri – clientul își amintește și diferențiază înțelesurile traumei, atât pe cele personale, idiosincratice, precum și pe cele care reies acum, din punct de vedere intern. Terapeutul ascultă, reflectă și oferă suport pentru noile înțelesuri, în special cele care duc la o scădere a sentimentului de vinovăție.
5. Puncte de vedere alternative – Clientul reflectează asupra punctelor de vedere alternative și diferențiate ale traumei, le evaluează și integrează într-o poveste coerentă aspectele neconectate anterior sau inconsistente legate de experiența sa. Terapeutul ajută clientul să reflecteze asupra și să exploreze punctele de vedere alternative.
6. Reintegrarea – Clientul exprimă un punct de vedere asupra sinelui, asupra celorlalți și asupra lumii, lărgit și mai integrat, în timp ce ia în considerație noi moduri de acțiune, menținându-și în același timp siguranța personală. Terapeutul reflectă și subliniază povestirea integrată, facilitând explorarea noilor modalități de acțiune.