Schizofrenia infantilă

Publicat pe decembrie 12, 2013 de geaninaciuhan

Schizofrenia este o psihoză cronică, procesuală, caracterizată prin disocierea personalităţii. Persoana pierde contactul cu realitatea, apar profunde tulburări ale gândirii şi ale afectivităţii. Boala are o evoluţie deteriorantă.

Termenul de schizofrenie a fost introdus pentru prima oara în patologia infantilă de către Potter în 1933. Majoritatea autorilor adoptă o atitudine prudentă, menţinând în cadrul schizofreniei doar formele ce apar după vârsta de 10 ani. Se consideră că 1-5% din schizofreniile adultului debutează în copilărie. Prevalenţa bolii în copilărie este de 3-4 la mie.

La copil, spre deosebire de adult, din cauza insuficientei dezvoltări a funcţiilor psihice, a experienţei de viaţă redusă, a insuficientei delimitări dintre imaginar şi real, simptomatologia este mai slab conturată, mai săracă, mai ştearsă şi, uneori modificată de existenţa – mai ales la vârstele mici – unui sindrom defectual.

Forme de schizofrenie infantilă:

Schizofrenia sugarului (Bender) – Apare la copil încă din primul an de viaţă  pe linie ereditară. Se înregistrează un proces de dizarmonie în dezvoltare cu o nedezvoltare corespunzătoare pe plan motor (diferitele componente motorii se dezvoltă neregulat şi inegal), care duce la retard. Pe planul dezvoltării cognitive în schimb apare o dezvoltare precoce (gângurit, cuvinte). Copilul manifestă anxietate constituţională, o anxietate pentru care nu are motive, devenind temător în raport cu mediul înconjurător şi cu intrarea în câmpul lui de observaţie a persoanelor străine. Apar, de asemenea, tulburări neurovegetative de tip circulator, digestiv, termic, cu o mare instabilitate de la o zi la alta. Pe plan comportamental copilul este într-o stare de distonie neurovegetativă foarte accentuată, cu mişcări stereotipe, fără intenţionalitate în raport cu lumea înconjurătoare. În ansamblu, avem de-a face cu o dezvoltare insuficientă şi inegală.

Schizofrenia simbiotică hiperkinetică (descrisă de Margaret Mahler) – Apare în perioada 30 luni-6 ani, fiind caracteristică în special preşcolarilor. Caracteristicile principale sunt hiperkinezia şi imposibilitatea de a se diferenţia de mamă – este atât de simbiotic legat de mamă încât nu se poate desprinde. Tulburarea începe brusc, în plină stare de sănătate. În câteva săptămâni îşi pierde achiziţiile şi comunicarea, apoi totul se opreşte (demenţiere). Copilul manifestă crize de agitaţie psihomotorie ce apar pe un fond de instabilitate permanentă. Are  tulburări de somn cu fenomene de pavor nocturn şi crize de plâns nemotivate cu manifestări de opoziţie zgomotoasă. Pe un fond de anxietate permanentă, se manifestă o sensibilitate exagerată la frustrări afective, nu suportă cea mai mică tendinţă de îndepărtare a mamei. Este logoreic (vorbeşte mult cu caracter stereotip). Apare tendinţa marcată de încorporare, transformare corporală.

Forma perioadei de latenţă (6-12 ani) – Aceasta este o perioadă din dezvoltarea copilului caracterizată prin echilibru psihic şi o dezvoltare mai accentuată pe plan somatic. Tulburarea apare după o perioadă de acuze somatice de ani de zile în care se caută motivul suferinţei. Cu alte cuvinte, boala ia la început forma unei suferinţe organice, şi de aceea debutul nu poate fi stabilit cu precizie. Pe neobservate se produce o restrângere treptată a interesului faţă de mediu şi apariţia procesului de deficit, marcat de o serie de dificultăţi şcolare şi randament diminuat. Copilul devine tot mai dezinteresat de lume, este în permanenţă obosit şi preferă să alunece treptat spre inactivitate (până şi jocul devine o dificultate). Pe plan somatic se debilizează: scade în greutate, se topeşte masa musculară, devine stângaci, apar semne de hipogenitalism şi are o expresie hipomimică. Pare că ridică preocupari complexe, dar nu mai poate rezolva situaţii concrete (are înclinaţii spre o filosofie sterilă). Se înregistrează o reducere a capacităţii de contact, mai ales cu cei dragi, tendinţe de izolare, chiar autism. Comportamentul devine repetitiv, încărcat de stereotipe, dar şi de comportamente bizare, şocante. Pe plan comportamental pot apărea două evoluţii ale tulburării: fie spre eretism ( în acest caz copilul este expansiv, agresiv, provoacă stricăciuni cu o luciditate impresionantă, intoleranţă la frustrări, stări de furie, fobii, mişcări şi comportamente imprevizibile, fără explicaţie, neglijent, bucuria de a murdări obiectele, revoltă pe lumea înconjurătoare), fie pe linia restrictivă (negativism, inhibiţie, mutism, anorexie, refuz şcolar. Este foarte greu de stabilit contactul cu un astfel de copil, deoarece este într-o permanentă apărare, este ciudat în exprimare şi nu acceptă contactul ochi-ochi. Privirea lui, deşi pare atentă, are o notă de indiferenţă. Mimica este labilă, schimbătoare, adesea discordantă cu ceea ce vorbeşte, iar zâmbetul este rece, ciudat, permanent  (nu poate fi disimulat). Copilul manifestă un deficit psihologic discordant cu nivelul de instructie. Funcţiile de cunoaştere sunt mai tare atinse decât în schizofrenia adultului: percepţia este bună, dar  apare hipoestezia senzorială; imaginaţia este alterată (fabulaţie patologică) şi rareori apar halucinaţii. Gândirea este unitară la început ca dinamică, dar între timp începe procesul de disociere; este o gândire abstractă, cu elemente obsesiv-fobice, ruminaţii, idei delirante şi prevalente (îl împing la activităţi neobişnuite). Pe planul limbajului se manifestă tulburări de vorbire (mutism, paralogii sau recădere la un nivel inferior de achiziţii). Pe plan afectiv: distanţare faţă de valorile pozitive, iritabil, morocănos; treptat apare indiferentismul şi dezinteresul pentru lumea înconjuratoare; stări disforice nemotivate (plâns). Activitatea: hipokinetică, hipobulică, diminuare a activităţii; pe acest fond apar stări de furie; tinde spre perseveraţii, ritualuri, stereotipii; copilul îşi pierde capacitatea de iniţiativă (se supune la convenienţele din jur, se manifestă ca un automat). Personalitatea evoluează cronic spre destrămare: tendinţa de autism, dedublare, treptat pierderea contactului cu mediul.

Schizofrenia infantilă propriu-zisă (descrisă de Bleuler) – Începe între 7- 14/15 ani. Se produce o disociaţie între funcţii şi în fiecare funcţie. Se caracterizează prin ambivalenţă (copilul nu are siguranţă în ceea ce spune şi face). Elementul dominant este delirul de încorporare şi delirul de relaţie (apare o  relaţionare particulară cu lumea). Funcţiile psihice alterate sunt percepţia, gândirea, activitatea, afectivitatea şi personalitatea; se pierde conştiinţa autopsihica (nu are conştiinta bolii). Perceptia: disfuncţie senzorială (pierdere a integrării între câmpurile senzoriale, fapt care duce la pierderea treptată a contactului cu realitatea şi de aici decurge nesiguranţa), hiperestezie senzorială (trăieşte toate informaţiile la modul dureros), tulburări în percepţia spaţiului, timpului şi schemei corporale, derealizări, depersonalizări; halucinaţii auditive (cele mai caracteristice, mai ales pseudohalucinaţii: îşi aude gândurile, i se fură gândurile), vizuale (terifiante, legate de anxietăţi), gustative, olfactive (legate de alterarea relaţiei cu părinţii – crede că vor să-l omoare). Gândirea: tulburări de dinamică (tendinţa de stereotipie, perseveraţii, blocaje, merge până la fenomenul de baraj; devine mai voalată (caracter de aproximatie în tot ceea ce spune); tendinţa la abstracţiuni, oboseală mintală), tulburări expresive (în conţinutul noţiunilor (ruperea unităţii conţinutului de gândire – se separă tot ce ar trebui să fie legat şi se leagă tot ce nu ar trebui), paralogii, aproximări, încurca sensul concret cu cel figurat, foloseşte multe condensări, neologisme, cuvinte noi auzite sau fabricate de ei, delir sistematizat de persecuţie). Afectivitatea: tulburări ale echilibrului dispoziţional (tendinţa spre indiferentism), îşi pierde semnificaţia afectivă în lumea înconjurătoare, rigiditate afectiva (nu are loc trecerea de la o stare la alta), pierde raportul afectiv cu anturajul, tendinţa de persiflare ( face glume proaste), slabă capacitate de colorare afectivă, de vibraţie afectivă, ambivalenţă şi discordanţă în timp între afectivitate şi idei. Activitate: hipovulie (alterarea voinţei), hipokinezie (topirea activităţii); ambivalenţă (nu are capacitate de decizie), parakinezii (activităţi şocante, stereotipii, poziţii vicioase, modificările expresiei fizice a corpului), manierisme, grimase, râs exploziv, ergoschizis (se pierde armonia ce da frumuseţe gestului motor, pierde fluenţa mişcării), tulburări de activitate în toate domeniile (vorbire, scris, expresie plastică), activitati impulsive, bruşte, neprevăzute, tulburări de activitate instinctivă (se reduce, creşte sau se perverteşte). Personalitatea: întâi se manifestă frica permanentă că îşi pierde controlul, apoi îl deranjează foarte mult faptul că este sub influenţa unor forţe externe; apare un fenomen de dedublare (la început pierderea capacităţii de control, apoi fragmentarea personalităţii, până la apersonalizare sau tranzitivism). Conştiinţa: pierderea conştiinţei de boală, nu are critica stării, nu recunoaşte suferinţa.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | Lasă un comentariu

Psihoterapia de familie în cazul tulburărilor de comportament la copil

Publicat pe decembrie 5, 2013 de geaninaciuhan

Studiile clinice din ultimele două decenii au relevat faptul că în tratamentul tulburărilor de comportament eficiența intervențiilor psihoterapeutice diferă în funcție de vârsta copilului. Astfel, în cazul tulburărilor de comportament la copil și preadolescent, majoritatea studiilor științifice au relevat faptul că antrenarea părinților în folosirea sistemelor de control comportamental și de recompensă reprezintă o componentă esențială a intervenției psihoterapeutice. Acest lucru nu este însă valabil în cazul problemelor de comportament la adolescenți, unde cele mai eficiente intervenții s-au dovedit a fi psihoterapia funcțională de familie și psihoterapia multisistemică de familie.

Atunci când se face diagnosticul tulburării de comportament la copil, acesta se realizează în interiorul familiei, analizându-se cu mare atenție patternurile de interacțiune dintre membrii acesteia. De regulă se ia în calcul un episod tipic în care apar comportamente disfuncționale și un episod excepțional în care familia se aștepta să apară comportamentul disfuncțional, dar acesta nu s-a manifestat.

Intervenția psihoterapeutică cea mai eficientă pentru tulburările de comportament la copil este psihoterapia de familie. Durata tratamentului și frecvența ședințelor de psihoterapie depinde de gravitatea și frecvența simptomelor, precum și de capacitatea familiei de implicare în tratament. Astfel, dacă problemele comportamentale sunt de intensitate mai mică, apar în special în contextul protejat al familiei și nu implică factori de risc majori, intervenția ar trebui să dureze în jur de trei luni, cu întâlniri săptămânale cu întreaga familie. Dacă însă problemele de comportament sunt simptome în cadrul unei tulburări de dezvoltare diagnosticate (ADHD, tulburare de conduită, tulburări prevazive) care implică factori de risc ridicat, atunci intervenția poate dura peste un an, cu întâlniri mai frecvente (2-3 pe săptămână) atât cu întreaga familie, cât și cu alți factori implicați (educator, învățător, profesori etc.).

În ambele cazuri, tratamentul implică intervenții care au ca scop modificarea patternului de răspuns al familiei la problemele comportamentale ale copilului. Câteva dintre acestea sunt: dezvoltarea sistemelor de recompensă și de control comportamental, monitorizare și externalizare, construirea pe excepțiile de reprezintă comportamente pozitive, învățarea jocului suportiv și programarea timpului special acordat copilului – cu scopul îmbunătățirii comunicării afective pozitive dintre părinți și copil.

Publicat în Despre copii, Despre Psihoterapie, Despre părinți, Pentru invatatori | Etichetat , , , | Un comentariu

Ticurile la copil

Publicat pe decembrie 3, 2013 de geaninaciuhan

Ticurile sunt mişcări sau vocalizări involuntare, bruşte, rapide, nonritmice şi stereotipe. Aceste mişcări apar în starea de veghe fără a exista un scop care să motiveze acţiunea. Sunt repetitive, localizate şi pot fi controlate prin concentrarea atenţiei. Ticul este experimentat de copil ca irezistibil, dar poate fi suprimat pentru intervale variabile de timp. Ticurile pot apărea fie în urma unor traume de natură psihologică, fie prin imitaţie, fie prin fixarea unor mecanisme de apărare.

Ticurile pot fi de două tipuri: motorii şi vocale. La rândul lor, fiecare dintre acestea pot fi simple sau complexe. Ticuri motorii simple sunt clipitul, ridicatul din umeri sau grimasele faciale. Ticuri motorii complexe sunt gesturile faciale, comportamentele de curăţire, autolovirea, muşcarea, săritul, etc. Ticuri vocale simple sunt tuşitul, dresul vocii, murmuratul, etc. Ticuri vocale complexe sunt repetarea de cuvinte sau de expresii în afara contextului, utilizarea de cuvinte inacceptabile social, chiar obscene (coprolalia), repetarea ultimului sunet auzit (ecolalia), etc. (DSM-IV-TR. 2000).

Ticurile afectează 0,3 – 1% din populație, manifestându-se predominant la copii și adolescenți, înainte de vârsta de 18 ani. Vârsta medie de instalare este de 5 ani. Ticurile complexe apar de regulă mai târziu decât cele simple, în timp ce ticurile vocale apar mai târziu decât ticurile motorii, sub 5% dintre pacienți dezvoltând inițial ticuri vocale. (Shapiro AK, 1988)

Studiile clinice arată că evoluția ticurilor este relativ favorabilă de-a lungul timpului. (Cath, D.C. & all., 2011). Astfel, 80% dintre persoanele care au experimentat un tic înainte de vârsta de 10 ani au manifestat o reducere semnificativă a intensității și frecvenței acestuia spre vârsta de 18 ani, astfel încât acesta nu  mai este incapacitant; însă, majoritatea persoanelor manifestă ticuri minore și în viața adultă. (Pappert EJ & colab., 2003)

Etiologie. Studiile realizate pe familiile pacienților cu ticuri arată o puternică componentă genetică a tulburării. Mai mult, indiferent dacă pacientul cu ticuri are și tulburare obsesiv-compulsivă comorbidă, rudele de gradul I ale acestuia, în special cele de sex feminin, prezintă scoruri semnificative la simptomele tulburării obsesiv-compulsive. (Pauls DL, 1991)

Criterii de diagnostic pentru ticul vocal sau motor cronic (DSM-IV-TR) :

A. Ticuri vocale sau motorii unice sau multiple (adică, vocaiizări sau mişcări motorii stereotipe, bruşte, rapide, recurente, nonritmice), dar nu ambele, au fost prezente ia un moment dat în ncursui maladiei.

B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi sau intermitent o perioadă de mai mult de un an, iar în cursul acestei perioade nu a existat nici o dată o perioadă fără ticuri mai lungă de trei luni consecutive,

C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.

D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., stimulante) sau unei condiţii medicale generale (de ex., maladia Huntington sau encefalita postvirală).

E. Nu au fost satisfăcute niciodată criteriile pentru tulburarea Tourette.

Criterii de diagnostic pentru ticul tranzitor (DSM-IV-TR):

A. Ticuri vocale sau/şi motorii unice sau multiple (adică , vocalizări sau mişcări motorii stereotipe, bruşte, rapide, recurente, nonritmice).

B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi, timp de cel puţin patru săptămâni, dar nu pentru mai mult de 12 luni consecutive.

C. Debutul survine înainte de etatea de 18 ani.

D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., stimulante) sau unei condiţii medicale generale (de ex., maladia Huntington ori encefalita postvirală).

E. Nu au fost niciodată satisfăcute criteriile pentru tulburarea Tourette sau ticul motor sau vocal cronic.

Tulburarea Tourette

O formă particulară de tic întâlnită destul de frecvent la copii este tulburarea Tourette.

Caracteristicile principale ale tulburării Tourette sunt reprezentate de ticurile motorii multiple şi unul sau mai multe ticuri vocale. Acestea pot să apară simultan sau la intervale diferite de timp în cursul maladiei. Ticurile survin în mod recurent de mai multe ori pe zi, de-a lungul unei perioade de mai mult de 1 an. În cursul acestei perioade nu există nici un interval fără ticuri cu o durată mai mare de 3 luni consecutive. Debutul tulburării are loc înainte de vârsta de 18 ani. Ticurile nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe  sau unei condiţii medicale generale. (DSM-IV-TR, 2000)

Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR sunt :

A. Atât ticuri motorii multiple, cât şi unul sau mai multe ticuri vocale au fost prezente la un moment dat în cursul maladiei, deşi nu în mod necesar concomitent. (Un tic este o mişcare motorie ori o vocalizare bruscă, rapidă, recurentă, nonritmică, stereotipă).

B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi (de regulă în accese), aproape în fiecare zi sau intermitent, de-a ungul unei perioade de mai mult de 1 an, iar în cursul acestei perioade nu a existat niciodată o perioadă fără ticuri de mai mult de 3 luni consecutive.

C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.

D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., stimulante) ori unei condiţii medicale generale (de ex., maladia Huntington ori encefalita postvirală).

Publicat în Despre copii | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Enurezisul la copil

Publicat pe noiembrie 26, 2013 de geaninaciuhan

Enurezisul sau discontrol urinar poate apărea la copii de peste 2-3 ani, cu pierdere involuntară de urină. Când enureza se manifestă la un copil de vârstă şcolară, ea este o regresie pe scara achiziţiilor generată de o situaţie conflictuală. Este o formă de apărare patologică, o modalitate prin care copilul încearcă inconştient să atragă atenţia anturajului asupra unei situaţii pe care n-o poate tolera. Atitudinea anturajulul are darul de a întări simptomul. Astfel, pe măsură ce toleranţa celor din jur scade, manifestările copilului câştigă în complexitate, apărând elemente astenice şi obsesiv-fobice ce se reflectă in personalitatea copilului (devine timid, nesigur, şi chiar fricos). Enurezisul poate fi diurn, nocturn sau mixt.

Principalul element de diagnostic al enurezisului îl constituie eliminarea repetată de urină în timpul zilei sau al nopţii, în pat sau în pantaloni. Cel mai adesea, aceasta este involuntară, dar, ocazional, poate fi şi intenţională. Pentru a fi luată în considerație pentru diagnosticul de enurezis, eliminarea de urină trebuie să survină de cel puţin două ori pe săptămână, timp de cel puţin 3 luni, ori trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, şcolar (profesional) ori în alte domenii importante de funcţionare. Individul trebuie să fi atins o etate la care este de aşteptat să fie continent (etatea cronologică a copilului trebuie să fie de cel puţin 5 ani ori, pentru copiii cu întârzieri în dezvoltare, o etate mentală de cel puţin 5 ani). Incontinenţa urinară nu trebuie să se datoreze efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., diureticelor) ori unei condiţii medicale generale (de ex., diabet, spîna bifida, epilepsie).

Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR pentru enurezis:

A. Emisiune repetată de urină în pat sau în pantaloni (fie involuntar, fie intenţionat).

B. Comportamentul este semnificativ clinic, manjfestându-se printr-o frecvenţă de două ori pe săptămâna, timp de cel puţin 3 luni consecutive, ori prin prezenţa unei detrese sau deteriorări semnificative clinic în domeniul social, şcolar (profesional) ori în alte domenii importante de funcţionare.

C. Etatea cronologică este de cel puţin 5 ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent).

D. Comportamentul nu se datorează exclusiv efectului fiziologic direct al unei substanţe (de ex., un diuretic) ori unei condiţii medicale generale (de ex., diabet, spina bifida, epilepsie).

Enurezisul poate fi primar sau secundar. Enurezisul primar este cel mai frecvent, în aproximativ 70% din cazuri, el fiind diagnosticat la copiii care nu au achiziționat niciodată controlul urinar. Enurezisul secundar se diagnostichează la copiii care au înregistrat o perioadă de minim 6 luni de control urinar. (Kushnir J., Kushnir B., Sadeh A., 2013)

Enurezisul, în special cel nocturn, este una dintre cele mai frecvente și persistente tulburări ale copilăriei, prevalența lui mergând chiar până la 15% din populația clinică de copii. Studiile epidemiologice arată că acestă prevalență descrește odată cu vârsta copiilor. (Kushnir J., Kushnir B., Sadeh A., 2013)

Etiologia tulburării este complexă și nu este pe deplin descrisă în literatura de speicialitate. Au fost propuse diferite modele explicative, factorii etiologici potențiali fiind atât de natură neurologică, cât și urologică, genetică și psihologică. Cel mai cunoscut model explicativ este cel propus de Butler în 2004, care vorbește despre trei factori determinanți ai enurezisului: producția excesivă de urină în timpul nopții, activitatea ridicată a vezicii urinare pe parcursul nopții și eșecul copilului de a se trezi ca răspuns la senzațiile de urinare. (Butler, R.J., 2004)

Având în vedere faptul că enurezisul apare în proporție de 77% la copiii la care ambii părinți au suferit de enurezis și în proporție de 40% la copiii cu un părinte care a suferit de aceeași tulburare, studiile sugerează existența unui factor genetic în determinarea bolii. (Klykylo, W.M. & Kay, J.L. 2005)

Publicat în Despre copii | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Tulburarea de conduită la copil

Publicat pe noiembrie 13, 2013 de geaninaciuhan

Alături de anxietate şi depresie, tulburarea de conduită este una dintre cele mai frecvente tulburări psihologice diagnosticate în copilărie, (Gale Encyclopedia of Childhood and Adolescence, 2001), determinând deteriorări în unul sau mai multe domenii de funcţionare.  În funcţie de populaţie, frecvenţa acestei tulburări variază între 6-16% la băieţi şi 2-9% la fete.

Simptomele tulburării de conduită includ: agresiunea, distrugerea proprietăţii, minciună sau furt, şi încălcare gravă a regulilor. Modalitatea specifică în care aceste activităţi sunt „duse la îndeplinire” variază cu vârsta, mai exact odată cu dezvoltarea cognitivă şi fizică. Astfel, în copilăria timpurie copilul poate manifesta opoziţie faţă de autoritate (simptom caracteristic opoziţionismului provocator), iar apoi, gradat, comportamentul său va deveni din ce în ce mai deviant:

  1. În timpul claselor primare va adopta comportamente mult mai grave cum sunt a minţi, a fura din magazine sau a a se bate cu colegii la şcoală.
  2. În timpul pubertăţii şi adolescenţei va da spargeri, va fura, va viola.

Băieţii au tendinţa de a manifesta comportamente mai confrontative, cum sunt lupta, furtul, vandalismul şi problemele disciplinare, în timp ce fetele se manifestă mai ales prin minciună, abuz de substanţe şi prostituţie.

În funcţie de vârsta de debut, au fost identificate două forme ale tulburării de conduită:

  1. Tipul care debutează în copilărie – este mult mai frecvent la băieţi; individul manifestă cel puţin unu dintre criteriile tulburării înainte de vârsta de 10 ani şi până la pubertate va avea de regulă o tulburare de conduită cu toate simptomele. Aceşti copii sunt mult mai predispuşi să dezvolte ulterior, ca adulţi, o tulburare de personalitate de tip antisocial.
  2. Tipul care debutează în adolescenţă – are tendinţa să fie mai blând şi nu manifestă simptome înainte de vârsta de 10 ani. Adolescenţii cu acest tip de tulburare de conduită sunt numai cu puţin mai mulţi băieţi decât fete, au relaţii interpersonale cu grupul de aceeaşi vârstă mult mai normale şi au o tendinţă mai mică de a evolua spre o tulburare de personalitate de tip antisocial ca adulţi. Comportamentele lor antisociale sunt de regulă mai marcante atunci când se află în prezenţa altora.

Acestă tulburare este în esenţă de natură socială, ceea ce înseamnă că patternurile comportamentale ale acestor copii sunt diferite. Atunci când afirmăm despre un copil că suferă de tulburare de conduită trebuie să ţinem cont de rolul lui social, de comportamentele specifice care sunt aşteptate de la el şi de gradul în care el se adaptează la aceste cerinţe.

Într-o cercetare realizată pe un lot de 177 copii cu vârste cuprinse între 7 şi 12 ani referiţi spre tratament clinic ambulatoriu (Lahey & colab., 1990) s-a constatat că diagnosticul de tulburare de conduită a acestor copii corelează cu un anumit profil de personalitate al tatălui biologic (comportament antisocial, antecedente penale, suspendări de la şcoală, tulburare de personalitate de tip antisocial) şi cu condamnări pe linie criminalistică ale rudelor biologice. Alte elemente asociate cu tulburarea de conduită la copii sunt: abuzul de droguri şi alcool în familie, tulburări psihiatrice la părinţi, disfuncţii familiale şi, în principal, practici parentale defectuoase (părinţi abuzivi, neglijenţi, rele tratamente aplicate copiilor). Printre pattern-urile specifice de practici parentale care conduc la dezvoltarea tulburării de conduită sunt menţionate răspunsurile inconsistente la comportamentul inadecvat al copilului şi capitularea părinţilor în faţa cerinţelor copilului (Kaplan, Sadock, 2000). Studiile de psihologia dezvoltării au arătat (Campbell & Ewing, 1990) că relaţiile disfuncţionale timpurii dintre părinţi şi copil duc la deficite ulterioare în reglarea afectivă şi în formarea aptitudinilor cognitive şi sociale. Aceste relaţii disfuncţionale sunt predictori ai unei slabe adaptări şcolare şi sociale în clasele primare.

Literatura de specialitate aminteşte drept factor de risc în dezvoltarea tulburării de conduită şi vizionarea unor emisiuni cu grad înalt de violenţă, precum şi mediul violent în care trăieşte copilul. Aceste variabile pot fi asociate cu tulburarea de conduită, atunci când apar şi alte condiţii nefavorabile dezvoltării adecvate a copilului (Kaplan, Sadock, 2000).

Conform modelului risc-rezilienţă, tulburarea de conduită este rezultatul unei acumulări graduale a factorilor de risc, concomitent cu prezenţa scăzută sau absenţa unor factori protectivi. Printre factorii de risc amintiţi de literatura de specialitate se numără: factorii socio-economici (sărăcia), constituţionali (temperament dificil), factorii familiali (practici parentale deficitare, abuz, răspunsuri inadecvate la comportamentele copilului). Interacţiunea acestor factori poate conduc la o slabă auto-reglare internă, care devine evidentă în special în mediul şcolar. În context şcolar, aceşti copii au performanţe şcolare slabe, le lipsesc abilităţile necesare interacţiunii pozitive cu autoritatea sau cu covârstnicii. Sunt deseori izolaţi de grupul şcolar sau sunt acceptaţi în grupurile de copii similare din punct de vedere al inadecvării sociale. Aceşti copii pot manifesta totodată tulburări de învăţare, probleme de concentrare a atenţiei, hiperactivitate. Cercetările arată că sunt afectate abilităţile de exprimare şi înţelegere verbală, precum şi funcţii complexe ale personalităţii: în situaţii sociale complexe au tendinţa să perceapă deformat mesajele transmise de ceilalţi, nu au abilităţile necesare negocierii unui conflict şi nu-şi pot controla comportamentul în situaţii stresante (Kaplan, Sadock, 2000).

Autorii afirmă că etiologia tulburării de conduită este explicată cel mai bine de interacţiunea complexă dintre riscurile constituţionale şi adversitatea mediului (Kaplan, Sadock, 2000).

Printre factorii protectivi, autorii amintesc: abilităţi de interacţiune socială, deprinderi de lucru adecvate la şcoală, activităţi extracurriculare care să se bazeze pe competenţele copilului, coeficient de inteligenţă ridicat. În context familial, factori protectivi sunt relaţiile pozitive cu cel puţin unul dintre părinţi sau un alt adult important. De asemenea variabile favorabile dezvoltării adecvate a copilului sunt relaţiile pozitive cu copii care manifestă comportamente prosociale, mediu şcolar pozitiv, care promovează succesul, responsabilitatea şi autodisciplina (Kaplan, Sadock, 2000).

Spre o tulburare de conduită a adolescenţei s-au identificat două trasee distincte: debutul timpuriu al comportamentelor problematice (care este cel mai bun predictor al severităţii şi frecvenţei comportamentului agresiv şi antisocial de mai târziu) şi debutul acestor comportamente la o vârstă mai înaintată (Dumas, J., 1992).

În conformitate cu “Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale” (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM-IV-TR, 2000) editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, tulburarea de conduită este prezentă atunci când un copil sau un adolescent:

  1. în mod repetat violează drepturile altora sau violează regulile şi normele sociale potrivite vârstei sale;
  2. acest pattern comportamental deteriorează semnificativ funcţionarea sa pe plan social, academic sau ocupaţional.

Pentru a diagnostica un copil sau un adolescent cu tulburare de conduită este necesar ca trei (sau mai multe) dintre următoarele criterii să fie prezente în ultimele 12 luni, şi cel puţin un criteriu să fie prezent în ultimele 6 luni:

  1. Agresiunea – copilul sau adolescentul: se luptă, îi ameninţă sau îi intimidează pe alţii; iniţiază lupte fizice; foloseşte o armă care poate cauza rău serios;  este crud din punct de vedere fizic cu oamenii; este crud din punct de vedere fizic cu animalele; fură în timp ce-şi confruntă victima; forţează altă persoană la activităţi de natură sexuală.

2.Distrugerea proprietăţii – copilul sau adolescentul: se angajează deliberat în activitatea de a provoca un incendiu, cu intenţia de a produce pagube serioase; distruge deliberat proprietatea altora (altfel decât prin foc)

3.Fraudă sau furt – copilul sau adolescentul: intră prin efracţie în casa, clădirea sau maşina altcuiva; minte pentru a obţine bunuri, favoruri sau pentru a evita obligaţii; fură obiecte de valoare fără a se confrunta cu victima.

4.Violare serioasă a regulilor – copilul sau adolescentul: adesea lipseşte de acasă noaptea înainte de vârsta de 13 ani, în ciuda interdicţiei date de părinţi; fuge de acasă o dată pentru o perioadă lungă de timp sau de două ori peste noapte; chiuleşte adesea de la şcoală înainte de vârsta de 13 ani.

Datorită faptului că atât copiii cât şi adolescenţii cu tulburare de conduită au adesea tendinţa să minimalizeze seriozitatea comportamentului lor, diagnosticul se bazează pe observaţiile părinţilor, profesorilor, ale altor autorităţi, ale grupului de aceeaşi vârstă şi ale victimelor. În general, copilul va prezenta o încăpăţânare exterioară, care ascunde de fapt o stimă de sine scăzută,  va demonstra un grad redus de empatie faţă de sentimentele altora sau de remuşcare pentru propriile acţiuni.

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Pentru invatatori | Etichetat , , | 2 comentarii

Anxietatea de separație la copil

Publicat pe noiembrie 10, 2013 de geaninaciuhan

Tulburările anxioase sunt cele mai frecvente tulburări psihice la copil, ele afectând 32% din populația cu vârste sub 16 ani. Cea mai comună dintre aceste tulburări este anxietatea de separație, studiile arătând că, până la adolescență, aproximativ 8% dintre copii au îndeplinit într-un anumit moment al vieții criteriile tulburării, cu o prevalență mai mare a simptomelor înainte de vârsta de 8 ani. (Merikangas et al. 2010)

Diagnosticul anxietății de separație în copilărie este asociat cu un risc crescut de tulburări mentale în următoarele etape ale vieții, în special dezvoltarea în viața adultă a unor tulburări anxioase multiple, panică și depresie. (Cooper-Vince C. E. & all., 2013)

Principalul simptom după care se recunoaşte această tulburare este anxietatea excesivă în legătură cu separarea de cei de care copilul este ataşat. Când survine separarea, copilul poate experimenta o anxietate mergând până la panică. Reacţia depăşeşte pe cea aşteptată la nivelul de dezvoltare al copilului.

Această anxietate depăşeşte ceea ce este expectat de la nivelul de dezvoltare al individului. Perturbarea trebuie să dureze o perioadă de cel puţin 4 săptămâni, să înceapă înainte de etatea de 18 ani şi să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, şcolar (profesional) ori în alte domenii importante de funcţionare. Diagnosticul nu este pus dacă anxietatea survine exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasivă, al schizofreniei sau al altor tulburări psihotice, ori, la adolescenți sau la adulţi, dacă anxietatea de separare este explicată mai bine de panica cu agorafobie. (DSM-IV-TR, 2000)

Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR pentru anxietatea de separație :

A. Anxietate excesivă şi inadecvată evolutiv referitoare la separarea de casă sau de cei de care individul este ataşat, evidenţiată prin trei (sau mai multe) din următoarele:

(1) detresă excesivă recurentă când survine sau este anticipată separarea de casă sau de persoşneie de ataşament major;

(2) teamă excesivă şi persistentă în legătură cu pierderea sau posibila vătămare care s-ar putea întâmpla persoanelor de ataşament major;

(3) teama excesivă şi persistentă că un eveniment nefericit va duce la separarea de o persoană de ataşament major (de ex., a fi pierdut ori a fi răpit);

(4) opoziţie sau refuz persistent de a merge la şcoală sau în altă parte din cauza fricii de separare;

(5) teamă sau opoziţie excesivă şi persistentă ia a rămâne acasă, singur sau fără persoanele de ataşament major, ori în alte situaţii, fără adulţi importanţi;

(6) opoziţie sau refuz persistent de a merge la culcare, fără să fie alături o persoană de ataşament major orhde a adormi departe de .casă;

(7) coşmaruri repetate implicând tema separării;

(8) acuzarea repetată de simptome somatice (cum ar fi :de durerile de cap, durerile de stomac, greaţa sau voma) când survine sau este anticipată separarea de,persoanele de ataşament major.

B. Durata perturbării este de cel puţin 4 săptămâni

C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.

D. Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea socială, şcolară (profesională) sau în alte. Domenii de funcţionare importante.

E. Perturbarea nu survine, exclusiv în cursul, unei tulburări de dezvoltare pervasivă, al schizofreniei ori alaltei tulburări psihotice şi, la, adolescenţi şi la adulţi, nu este justificată mai bine de panica cu agorafobie.

Copilul care suferă de anxietate de separare este incomodat când călătoreşte departe de casă sau de alte locuri familiare. El refuză să-şi viziteze prietenii, să meargă în tabară sau la şcoală, să doarmă la un prieten. Poate fi incapabil să stea singur într-o cameră. Prezintă un comportament adeziv, strâns lipit de părinţi, urmărindu-i prin toată casa.

Pe lângă aceste simptome comportamentale, atunci când copilul anticipează o eventuală separare apar şi o serie de acuze somatice: dureri gastrice, cefalee, greaţă. La copiii mai mari şi la adolescenţi apar simptome cardiovasculare: palpitaţii, ameţeală, leşinuri.

Când sunt separaţi de persoanele de care sunt ataşaţi aceşti copii sunt adesea preocupaţi de frici morbide, cum că acestor persoane sau lor înşişi le poate surveni o boală sau un accident. Îşi exprimă teama de a nu fi pierduţi şi de a nu se mai întâlni niciodată cu persoanele respective. Copiii mici au preocupări mai puţin specifice, mai amorfe. Pe măsură ce copilul creşte, fricile se pot sistematiza în jurul unor pericole potenţiale identificabile.

Aceşti copii pot prezenta episoade recurente de retragere socială, apatie, tristeţe sau dificultate de concentrare în muncă sau în joc. Ocazional pot deveni violenţi faţă de o persoana care forţează separarea.

Pe lângă aceste simptome, pot apărea o serie de elemente asociate:

1. frica de întuneric – poate relata că vede ochi aţintiţi asupra lor în întuneric, că animale mitice îi privesc feroce, ori că nişte creaturi sângeroase se reped la el;

2. dispoziţia depresivă – devine mai persistentă în decursul timpului, justificând diagnosticul adiţional de distimie sau de depresie majoră;

3. sunt pretenţioşi, intrusivi şi cu o necesitate de atenţie constantă;

4. se plânge că nimeni nu-l iubeşte sau nu are grijă de el şi că doreşte să fie mort, în special dacă separarea este forţată;

4. alţii sunt extrem de conştiincioşi, supuşi şi dornici să placă;

5. când nu sunt făcute nici un fel de cereri de separare, copiii cu anxietate de separare nu au de regulă dificultăţi interpersonale.

În formele sale severe, tulburarea poate fi foarte incapacitantă, copilul fiind incapabil să frecventeze şcoala şi să funcţioneze independent.

Această tulburare se dezvoltă după unele stresuri de viaţă, de regulă o pierdere, moartea unei rude sau a unui animal iubit, o maladie a copilului sau a unei rude ori o schimbare în ambianţa copilului. Este mai frecventă în familiile strâns unite şi afectuoase.

Publicat în Despre copii | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Depresia la copil

Publicat pe noiembrie 5, 2013 de geaninaciuhan

Depresia este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice de-a lungul întregului ciclu de viață al omului. În 2006, Costello & colab. realizează o metaanaliză a celor mai importante studii epidemiologice publicate până în acel moment și constată că aproximativ 2,8% dintre copiii cu vârsta sub 13 ani îndeplinesc criteriile unei tulburări depresive. (Costello & all., 2006)

Depresia la copil îi afectează acestuia dezvoltatea atât pe plan comportamental, cât și pe plan emoțional și academic. Ea este adesea însoțită de lipsa aptitudinilor sociale, un număr ridicat de conflicte interpersonale, o rată crescută a absenteismului școlar și părăsirea timpurie a școlii. (Fruhe, B. & all., 2012)

Fără tratament, depresia la copil va recidiva în adolescență sau în prima parte a vieții adulte. Astfel, Harrington raporta în 1988 o rată a recurenței de 40% a depresiei în termen de 5 ani,  la copiii care au manifestat primul episod depresiv înainte de 14 ani. (Harrington & all, 1988).

Termenul de depresie este de curând introdus în psihopatologia copilului. Până acum treizeci de ani nici nu se pomenea de depresie la copii. Astfel, spre sfârşitul anilor ’50 teoria psihanalitică, dominantă în acea perioadă, pleca de la ideea că depresia adultului îşi are izvorul în sentimentul de vină produs de instanţa superioară a personalităţii (superego). Copilul însă nu are un superego prea dezvoltat (deoarece această instanţă se formează spre adolescenţă), ceea ce înseamnă că el este incapabil să trăiască genul de tulburare depresivă specific adulţilor.

În 1974, Cytryn & McKnew au demonstrat că la copil pot apărea o serie de probleme comportamentale care sunt “echivalentul” depresiei adultului. Autorii au denumit această formă depresie mascată şi includeau aici o gamă extrem de largă de simptome, de la anxietate la delicvenţă. Singura idee promovată de ei care merită reţinută este aceea că simptomele unei tulburări psihice la copil pot fi cu totul diferite de cele ale adultului.

În 1978 Lefkowitz & Burton au lansat ideea că o serie de simptome asemănătoare cu cele ale adultului pot apărea şi în copilărie, însă ele pot fi fenomene ale dezvoltării normale ce se vor disipa în timp.

Abia în 1980, în DSM-III, Asociaţia Psihiatrilor Americani statuează ideea că nu numai este corect să se vorbească de depresie la vârsta copilăriei, dar chiar şi simptomatologia este aproape identică cu cea a depresiei adultului. În ediţia revizuită a aceluiaşi manual (DSM-III-R, 1987) este descrisă în detaliu depresia copilăriei.

O orientare relativ recentă în domeniul psihopatologiei dezvoltării (Cantwell, 1990) priveşte depresia copilului ca pe un construct ipotetic legat de un grup de simptome observabile. Definiţia operaţională a acestui construct se determină pe cale empirică în funcţie de vârstă. Unele dintre simptome pot fi aceleaşi cu cele ale adulţilor cu tulburare depresive, în timp ce altele pot fi specifice copilului de o anumită vârstă. oricare dintre simptome, luat singur, poate fi considerat un fenomen normal de dezvoltare. Combinaţiile variate însă sau frecvenţa simptomelor poate fi un indicator de psihopatologie la o anumită vârstă.

Un episod depresiv în copilărie are o durată în medie de 7 până la 9 luni şi aproximativ două treimi dintre aceşti copii vor manifesta şi alte episoade recurente în viaţa adultă (Kovacs, 1989). Frecvenţa tulburării în populaţie este între 2 şi 10% (Turner, S., 1992).

Un episod depresiv major la copil apare atunci când acesta prezintă pe o perioadă de cel puţin două săptămâni o dispoziţie depresivă, pierderea interesului pentru mediu şi/sau iritabilitate. În plus, apar încă patru dintre următoarele simptome: scade în greutate, are tulburări de somn, agitaţie psihomotorie sau retardare pe plan psihomotor, oboseală, stimă de sine scăzută sau vină excesivă, probleme de concentrare şi gânduri sau/şi tentative de suicid. Copiii de vârstă prepuberală (9-12 ani) pot manifesta adiţional preocupări somatice, halucinaţii auditive şi/sau anxietate.

Cercetările au arătat că simptomele depresiei infantile diferă foarte mult în funcţie de vârstă şi sex. Astfel, copiii până la 10 ani manifestă în special tristeţe, semne vegetative, retragere socială şi acuze somatoice (Turner, S., 1992). Băieţii de vârstă şcolară mică adaugă acestei simptomatologii discuţii cu teme de suicid, iar fetele manifestă anxietate şi idei de persecuţie (Achenbach & Edelbrock, 1983).

În diagnosticarea depresiei la copil este foarte important să facem diferenţierea între:

  1. Un singur simptom al dispoziţiei depresive. Dacă acesta apare izolat este considerat o reacţie normală, de durată limitată, la o varietate de stimuli din mediu.
  2. Sindrom, sau un cluster de simptome ce implică dispoziţia depresivă.
  3. Tulburare, care cuprinde sindromul însoţit de dificultăţi sociale şi educaţionale.

Puținele studii longitudinale care au urmărit copiii depresivi de-a lungul timpului au constatat atât dovezi ale stabilității simptomelor depresive, cât și dovezi ale schimbării acestor simptome pe măsură ce copiii înaintau în vârstă. Kovacs, Obrosky și Sherrill au constatat, într-un studiu realizat în 2003 pe un lot de 87 de copii depresivi cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, faptul că, pe măsură ce aceștia înaintau în vârstă, raportau tot mai multe simptome de persimism, retragere socială și tulburări ale somnului (atât hipersomnie cât și insomnie), precum și probleme de tip neurovegetativ. În schimb, patternurile pentru simptome precum vină, lipsa valorii personale sau lipsa iubirii erau mult mai stabile în timp. (Ammerman, R., 2006)

Incidența tulburărilor depresive la copil variază în funcție de etapele de vârstă. Astfel, în copilăria timpurie s-a înregistrat un număr extrem de mic de cazuri, principalele simptome fiind retragerea, privirea tristă, apatia, iritabilitatea, tulburările de alimentație, agitația și exploziile emoționale.

Publicat în Despre copii | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Modificarea clasei în funcţie de cerinţele unui copil cu hiperactivitate cu deficit de atenţie

Publicat pe octombrie 26, 2013 de geaninaciuhan

Propunem învăţătorilor o serie de tehnici şi metode de modificare a clasei în funcţie de cerinţele unui copil cu hiperactivitate cu deficit de atenţie. Ne-am inspirat din tehnica de orientare comportamentală propusă de psihologul american Harvey Parker. Ideea este de abordare diferenţiată şi personalizată a fiecărui caz în parte.

Astfel, dacă copilul manifestă impulsivitate, cel mai indicat este să se ignore comportamentele necorespunzătoare de importanţă minoră, să fie recompensat sau pedepsit imediat ce comportamentul s-a produs, să fie supravegheat în pauze. Este foarte important ca învăţătorul să evite criticarea copilului, în special în faţa clasei. Fiecare comportament pozitiv, indiferent dacă este de importanţă minoră, trebuie imediat evidenţiat şi subliniat.

Învăţătorul poate chiar încheia un contract comportamental cu copilul, câştigându-i astfel încrederea. Copilul trebuie instruit să-şi controleze propriul comportament. Astfel, i se spune că nu va fi numit să răspundă la lecţie decât dacă ridică mâna. Sub nici o formă nu se vor lua în consideraţie răspunsurile date de acesta dezordonat.

Dacă copilul are dificultăţi în susţinerea atenţiei la sarcină, este indicat să fie aşezat într-o zonă liniştită a clasei, departe de fereastră, lângă un coleg ce poate fi luat ca model. Este bine ca unui astfel de copil să i se acorde mai mult timp pentru realizarea sarcinilor. De regulă, sarcinile lungi se fragmentează în secvenţe mai scurte. Cerinţele faţă de acest copil pentru obţinerea unui calificativ mai bun trebuie să fie mai reduse, pentru a-i da sentimentul reuşitei. De asemenea, este indicat să i se dea teme mai scurte. Când vorbeşte cu un copil cu dificultăţi atenţionale, învăţătorul trebuie să-l privească în ochi. Un învăţător experimentat va stabili un semnal confidenţial cu copilul. Astfel, atunci când acesta iese din sarcină, învăţătorul poate să-l atenţioneze fără a-l pune în inferioritate în faţa colegilor.

Cei mai mulţi copii cu hiperactivitate cu deficit de atenţie sunt dezorganizaţi, împrăştiaţi. Este indicat să se utilizeze material vizual în predarea lecţiei. Copilul va fi ajutat să-şi organizeze activitatea. I se poate chiar impune să aibă o agendă în care să-şi noteze toate sarcinile şi temele pentru acasă. Un astfel de copil trebuie controlat regulat dacă şi-a făcut temele şi încurajat să-şi ţină lucrurile în ordine. Este bine să i se dea sarcinile pe rând, pentru a evita confuzia. Învăţătorul îl poate ajuta să-şi stabilească scopuri pe termen scurt, pentru a savura mici succese ce au darul de a-i îmbunătăţi stima de sine.

De regulă aceşti copii au o dispoziţie proastă, fapt pentru care ei trebuiesc să fie în permanenţă încurajaţi. Este bine să fie lăudaţi pentru rezultatele obţinute şi pentru comportamentul pozitiv. Învăţătorul trebuie să-i vorbească cu calm, fără ameninţare, chiar dacă el manifestă nervozitate. Înainte de a-i face reproşuri, trebuie să ne asigurăm că a înţeles instrucţiunile. Sunt extrem de utile discuţiile individuale ale învăţătorului cu copilul şi consultările frecvente cu părinţii. Este bine să i se dea posibilitatea de a fi lider în clasă sau să-şi ajute un coleg la o materie la care are rezultate bune.

Pe planul socializării, este indicat să se evidenţieze comportamentul social pozitiv, iar copilul să fie încurajat să observe un coleg-model. Se evită, pe cât posibil, implicarea copilului în activităţi sociale cu grad competiţional ridicat, acestea putând provoca activare, dezorganizare şi frustrare. În schimb, se încurajează învăţarea în colaborare cu alţi colegi şi char se dau sarcini de acest tip. Un astfel de copil trebuie recompensat frecvent, pentru a-i cerşte stima în clasă. I se dau chiar responsabilităţi sociale (spre exemplu este numit responsabil cu disciplina în clasă pe timpul pauzelor), pentru a fi privit înrt-o lumină pozitivă de către colegi.

Un rol extrem de important îl are relaţia care se stabileşte între părinţii unui copil cu hiperactivitate cu deficit de atenţie şi învăţătorul acestuia. Printr-o bună colaborare, prin monitorizarea activă a comportamentului copilului, rezultatele nu vor întârzâia să apară.

În continuare, le-am oferit învăţătorilor o serie de instrumente de monitorizare a comportamentului copiilor hiperactivi. Acestea sunt grile de observaţie care se utilizează atât cu scopul urmăririi progresului comportamental al copilului, cât şi cu scopul comunicării eficiente dintre învăţător şi părinţi.

Pentru a face faţă unui comportament deviant este necesar, în primul rând, să se cunoască cu precizie când şi cu ce amplitudine se manifestă acesta. Un rol esenţial în realizarea acestui tip de diagnostic îl au observaţiile părinţilor şi ale învăţătorului. Pentru a realiza o observaţie ştiinţifică avem nevoie de grile de observaţie specializate. Le-am propus învăţătorilor utilizarea a două modele de grile de observaţie a comportamentului copilului în clasă şi respectiv acasă: Fişa de observaţie a comportamentului din clasă al şcolarului mic şi Fişa de observaţie a comportamentului de acasă al şcolarului mic. Fiecare grilă descrie o serie de situaţii frecvent întâlnite acasă, respectiv în timpul activităţilor şcolare. De asemenea, se oferă posibilitatea de a descrie cu precizie severitatea comportamentului deviant al copilului, pe o scară gradată de la 1 la 9.

Pe baza acestor grile de observaţie se pot completa pentru fiecare copil cu hiperactivitate cu deficit de atenţie tabele de urmărire zilnice personalizate. Aceste tabele cuprind doar acele situaţii care îi pun copilului probleme de adaptare. Se oferă astfel posibilitatea înregistrării precise a modului în care evoluează comportamentul respectiv atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt (de la o zi la alta).

Pentru o monitorizare eficientă a comportamentului elevului se întocmeşte un tabel de urmărire zilnică personalizat: Fişa de monitorizare a comportamentului zilnic. Această fişă se multiplică şi se completează în fiecare zi atât de părinte, cât şi de învăţător. Ea este purtată în permanenţă de copil în ghiozdan. La sfârşitul zilei se calculează un scor total, prin suma scorurilor obţinute în situaţiile problematice. Progresul comportamental se înregistrează atunci când scorurile zilnice scad.

 

Publicat în Pentru invatatori | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Psihodiagnosticul experiențial în psihoterapia copiulului

Publicat pe octombrie 15, 2013 de geaninaciuhan

Psihodiagnosticul experienţial este des folosit în psihoterapia copilului.

El îndeplineşte mai multe scopuri:

  • Copilul se poate experimenta pe sine în acţiune şi astfel efectul de cunoaştere de sine este imediat, furnizând şi satisfacţie atunci când reuşeşte ceea ce şi-a propus.
  • Implică modalităţi de acţiune şi materiale familiare care reduc anxietatea copilului în relaţie cu psihologul (psihoterapeutul) şi astfel furnizează o imagine mai apropiată de realitate asupra comportamentelor considerate problematice.
  • Prin detensionarea produsă, psihologul are acces direct la comportamentele dezadaptative. Se poate considera că acelea care se menţin şi într-un climat afectiv securizant, plin de modalităţi de acţiune constituie chiar expresia unei tulburări la nivelul imaginii de sine, a stimei de sine, dar şi a imaginii despre ceilalţi.
  • Aceste modalităţi sunt cu atât mai relevante pentru imaginea de sine, cu cât copilului i se lasă şi o mare libertate de acţiune. Astfel, psihologul are acces la modul în care copilul se raportează la Sine în acţiunea curentă: ce pretenţii are de la Sine, ce      distincţii face între obiecte, ce capacităţi are de a combina modalităţile de exprimare, în ce scopuri le foloseşte. Se obţin informaţii complexe şi complete care adeseori depăşesc capacitatea copilului de verbalizare, dar şi a părinţilor lui. Copilul este astfel eliberat de necesitatea de  a se exprima pe Sine cât mai adecvat prin cuvinte şi foloseşte limbaje cu care este mai familiarizat şi în cadrul cărora stabileşte mai bine diferenţierile relevante pentru dinamica sa interioară.
  • Modalităţile-expresiv creative sunt mai adecvate modului în care copiii trăiesc semnificaţia afectivă pe care diversele evenimente o au pentru ei. Astfel pot nuanţa trăirile ca tip, intensitate, dar pot să semnaleze şi o anumită dinamică a lor.

Prin metodele expresiv-creative, copilul comunică informaţii importante despre dinamica de la nivelul inconştient: fie aceea care ţine de anumite experienţe trecute, fie aceea referitoare la inconştientul colectiv. Tocmai de aceea, aşa cum au mai remarcat şi alţi autori (Jung, 2003;  Vladislav, 2007) este important ca această simbolistică pe care o conţin să fie înţeleasă de către psihologul psihoterapeut. Însă aceasta nu înseamnă că reprezintă baza pentru interpretări savante oferite copilului sau părinţilor lui. Dimpotrivă: ele îşi îndeplinesc scopul atunci când copilul însuşi le descoperă semnificaţia, realizând o unitate, o corespondenţă între dinamica inconştientă personală şi cea colectivă, dobândind acces la o mai bună cunoaştere de sine şi acceptare de Sine şi la auto-dezvoltare.

Astfel, diagnosticul experienţial furnizează informaţii despre imaginea de sine care vor fundamenta ipotezele psihoterapeutului referitoare la factorii predispozanţi, determinanţi, declanşatori şi de menţinere a tulburării şi, consecutiv, obiectivele terapeutice. El poate selecta acele modalităţi expresiv-creative care sunt mai adecvate copilului.

În tehnicile de diagnostic experienţial folosite de noi se propun exerciţii de grup, care permit surprinderea imaginii de sine a copilului în relaţie cu egalii. Pornindu-se de la ideea că omul se raportează la ceilalţi după cum se raportează şi la Sine (Mitrofan, Iolanda, coord., 2003), atunci comportamentul copilului în grup în cadrul exerciţiului propus permite surprinderea atitudinii copilului faţă de Sine.

Funcţionarea socială adecvată şi relaţiile sănătoase cu egalii sunt considerate condiţii de bază pentru dezvoltarea optimă a copiilor. În general, problemele sociale sunt un predictor important ale unor consecinţe sociale pe termen lung în adolescenţă. Întrucât copiii cu tulburări disruptive întâmpină frecvent probleme la nivelul interacţiunilor sociale cu egalii şi se confruntă adesea cu respingerea acestora şi izolarea socială, dezvoltarea abilităţilor sociale poate fi un factor important pentru o optimă dezvoltare personală şi socială.

Totuşi, acest tip de diagnostic prezintă riscul unui grad mare de subiectivitate din partea psihologului în evaluarea comportamentului copilului.

Pentru a se reduce intervenţia subiectivităţii psihoterapeutului întreaga şedinţă de psihodiagnostic poate fi înregistrată pe suport video. În acest fel el nu mai este preocupat de memorarea comportamentului copilului şi a observaţiilor de pe parcurs, şi poate acorda o mai mare atenţie susţinerii emoţionale a copiilor implicaţi astfel încât mostrele de comportament obţinute să fie cât mai relevante pentru tiparul lor obişnuit de comportament. Înregistrarea pe suport video are mai multe avantaje:

  • Permite analiza ulterioară mai atentă a comportamentului copilului;
  • Eliberează psihoterapeutul de aceste sarcini astfel încât el poate considera chiar propriile trăiri ca fiind relevante pentru modul în care copilul se relaţionează cu adultul;
  • Permite surprinderea comportamentelor care ies în evidenţă pe parcursul întregii şedinţe de psihodiagnostic ca frecvenţă, intensitate, tonalitate emoţională;
  • Permite diagnosticarea mai multor copii care lucrează simultan în cadrul şedinţei, dar al căror comportament poate face obiectul analizei individuale;
  • Permite analizarea comportamentului copilului şi de către alţi specialişti şi prin aceasta se poate creşte obiectivitatea evaluării făcute pe baza lui;
  • Înregistrarea video poate conţine amănunte care scapă în desfăşurarea concretă a acţiunii datorită limitării capacităţii observaţionale a psihologului;
  • Permite folosirea unor scale standardizate de cotare a comportamentului care să permită realizarea de inferenţe referitoare la modul general de funcţionare a copilului.
Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Factori genetici și neurofiziologici în ADHD

Publicat pe septembrie 30, 2013 de geaninaciuhan

Studiile recente scot în evidență faptul că hiperactivitatea cu deficit de atenție este o tulburare de spectru. Acest lucru înseamnă că în familiile copiilor diagnosticați cu ADHD există și alte persoane care prezintă o parte dintre simptomele tulburării, chiar dacă nu îndeplinesc în totalitate criteriile DSM-IV-TR pentru diagnostic.

Studiile pe gemeni au fost utilizate pentru a estima contribuția relativă a factorilor genetici și a mediului la varianța fenotipică a ADHD-ului în populație. Estimarea se face prin compararea ratelor de concordanță a diagnosticului de ADHD, sau a trasăturilor specifice tulburării, la gemenii monozigoți și dizigoți. Datele rezultate din 20 de astfel de studii au arătat că datele genetice explică aproximativ 76% din varianța tulburării la copii și adolescenți, în timp ce la adulți această rată este doar de 30% (Faraone & all, 2005).

O altă metodă utilizată pentru a testa dacă factorii genetici au influență asupra transmiterii familiale a tulburării a fost cea a studiilor de adopție. Rata apariției ADHD la rudele biologice ale copiilor diagosticați cu ADHD a fost mai mare decât la familiile adoptive.

Nikolas și Burt publică în anul 2010 rezultatele unei metaanalize în care au selectat 79 de studii pe gemeni și studii de adopție realizate pe copii diagnosticați cu ADHD, atât tipul inatenție, cât și tipul hiăperactivitate-impulsivitate. Din aceste studii, autorii au reținut pentru analiză 13 eșantioane cu ADHD tipul inatenție și 9 eșantioane de copii diagnosticați cu ADHD tipul hiperactivitate-impulsivitate. Rezultatele au relevat faptul că ambele dimensiuni ale tulburării au o foarte ridicată componentă de determinare genetică. Astfel, factorii genetici s-au dovedit relevanți pentru 71% dintre pacienții cu ADHD tipul inatenție și pentru 73% dintre pacienții cu ADHD tipul hiperactivitate-impulsivitate. În schimb, efectele factorilor de mediu s-au dovedit a fi neglijabile pentru ambele dimensiuni ale tulburării. Efectele genetice nonaditive (de exemplu, interacțiunile dintre alele între și în cadrul locilor) au influente mai puternice asupra inatenției, comparativ cu hiperactivitatea (15% versus 2%), ceea ce sugerează ideea că fiecare dimensiune a tulburării este influențată de factori etiologici specifici. (Nikolas & Burt, 2010)

Studiile anatomice la nivel cerebral realizate pe pacienții cu ADHD au arătat clar implicarea lobilor frontali (Castellanos et al., 2002), parietali (Sowell et al., 2003), ganglionilor bazali (Castellanos and Giedd, 1994), corpului chalos (Giedd et al., 1994) și cerebelului (Berquin et al., 1998). De asemenea, studiile imagistice de fiziologia creierului sprijină ideea implicării circuitului pe partea dreaptă lob frontal – ganglioni bazali, cu o influență modulatorie puternică din partea cerebelului. (Giedd & Rapoport, 2010)

Studiile longitudinale indică o întârziere de dezvoltare a grosimii corticale, în special în lobii frontali. Zona cu cele mai mari diferențe de dezvoltare înregistrate între copiii cu ADHD și cei din grupul de control este cea a cortexului prefrontal mijlociu, care atinge dimensiunile expectate în jurul vârstei de 10.9 ani la copiii cu ADHD, în timp ce la copiii normali ajunge la aceleași dimensiuni în jurul vârstei de 5.9 ani.

Rezultate similare au fost observate și la nivelul hipocampusului: la copiii cu ADHD care răspund la tratament și simptomele se remit, dezvoltarea hipocampusului este similară cu cea a copiilor normali, în timp ce la copiii cu ADHD persistent se înregistrează o scădere progresivă în timp a volumului hipocampusului. (Giedd & Rapoport, 2010)

Publicat în Despre copii | Etichetat , , | Lasă un comentariu