Psihodiagnosticul experiențial în psihoterapia copiulului

Psihodiagnosticul experienţial este des folosit în psihoterapia copilului.

El îndeplineşte mai multe scopuri:

  • Copilul se poate experimenta pe sine în acţiune şi astfel efectul de cunoaştere de sine este imediat, furnizând şi satisfacţie atunci când reuşeşte ceea ce şi-a propus.
  • Implică modalităţi de acţiune şi materiale familiare care reduc anxietatea copilului în relaţie cu psihologul (psihoterapeutul) şi astfel furnizează o imagine mai apropiată de realitate asupra comportamentelor considerate problematice.
  • Prin detensionarea produsă, psihologul are acces direct la comportamentele dezadaptative. Se poate considera că acelea care se menţin şi într-un climat afectiv securizant, plin de modalităţi de acţiune constituie chiar expresia unei tulburări la nivelul imaginii de sine, a stimei de sine, dar şi a imaginii despre ceilalţi.
  • Aceste modalităţi sunt cu atât mai relevante pentru imaginea de sine, cu cât copilului i se lasă şi o mare libertate de acţiune. Astfel, psihologul are acces la modul în care copilul se raportează la Sine în acţiunea curentă: ce pretenţii are de la Sine, ce      distincţii face între obiecte, ce capacităţi are de a combina modalităţile de exprimare, în ce scopuri le foloseşte. Se obţin informaţii complexe şi complete care adeseori depăşesc capacitatea copilului de verbalizare, dar şi a părinţilor lui. Copilul este astfel eliberat de necesitatea de  a se exprima pe Sine cât mai adecvat prin cuvinte şi foloseşte limbaje cu care este mai familiarizat şi în cadrul cărora stabileşte mai bine diferenţierile relevante pentru dinamica sa interioară.
  • Modalităţile-expresiv creative sunt mai adecvate modului în care copiii trăiesc semnificaţia afectivă pe care diversele evenimente o au pentru ei. Astfel pot nuanţa trăirile ca tip, intensitate, dar pot să semnaleze şi o anumită dinamică a lor.

Prin metodele expresiv-creative, copilul comunică informaţii importante despre dinamica de la nivelul inconştient: fie aceea care ţine de anumite experienţe trecute, fie aceea referitoare la inconştientul colectiv. Tocmai de aceea, aşa cum au mai remarcat şi alţi autori (Jung, 2003;  Vladislav, 2007) este important ca această simbolistică pe care o conţin să fie înţeleasă de către psihologul psihoterapeut. Însă aceasta nu înseamnă că reprezintă baza pentru interpretări savante oferite copilului sau părinţilor lui. Dimpotrivă: ele îşi îndeplinesc scopul atunci când copilul însuşi le descoperă semnificaţia, realizând o unitate, o corespondenţă între dinamica inconştientă personală şi cea colectivă, dobândind acces la o mai bună cunoaştere de sine şi acceptare de Sine şi la auto-dezvoltare.

Astfel, diagnosticul experienţial furnizează informaţii despre imaginea de sine care vor fundamenta ipotezele psihoterapeutului referitoare la factorii predispozanţi, determinanţi, declanşatori şi de menţinere a tulburării şi, consecutiv, obiectivele terapeutice. El poate selecta acele modalităţi expresiv-creative care sunt mai adecvate copilului.

În tehnicile de diagnostic experienţial folosite de noi se propun exerciţii de grup, care permit surprinderea imaginii de sine a copilului în relaţie cu egalii. Pornindu-se de la ideea că omul se raportează la ceilalţi după cum se raportează şi la Sine (Mitrofan, Iolanda, coord., 2003), atunci comportamentul copilului în grup în cadrul exerciţiului propus permite surprinderea atitudinii copilului faţă de Sine.

Funcţionarea socială adecvată şi relaţiile sănătoase cu egalii sunt considerate condiţii de bază pentru dezvoltarea optimă a copiilor. În general, problemele sociale sunt un predictor important ale unor consecinţe sociale pe termen lung în adolescenţă. Întrucât copiii cu tulburări disruptive întâmpină frecvent probleme la nivelul interacţiunilor sociale cu egalii şi se confruntă adesea cu respingerea acestora şi izolarea socială, dezvoltarea abilităţilor sociale poate fi un factor important pentru o optimă dezvoltare personală şi socială.

Totuşi, acest tip de diagnostic prezintă riscul unui grad mare de subiectivitate din partea psihologului în evaluarea comportamentului copilului.

Pentru a se reduce intervenţia subiectivităţii psihoterapeutului întreaga şedinţă de psihodiagnostic poate fi înregistrată pe suport video. În acest fel el nu mai este preocupat de memorarea comportamentului copilului şi a observaţiilor de pe parcurs, şi poate acorda o mai mare atenţie susţinerii emoţionale a copiilor implicaţi astfel încât mostrele de comportament obţinute să fie cât mai relevante pentru tiparul lor obişnuit de comportament. Înregistrarea pe suport video are mai multe avantaje:

  • Permite analiza ulterioară mai atentă a comportamentului copilului;
  • Eliberează psihoterapeutul de aceste sarcini astfel încât el poate considera chiar propriile trăiri ca fiind relevante pentru modul în care copilul se relaţionează cu adultul;
  • Permite surprinderea comportamentelor care ies în evidenţă pe parcursul întregii şedinţe de psihodiagnostic ca frecvenţă, intensitate, tonalitate emoţională;
  • Permite diagnosticarea mai multor copii care lucrează simultan în cadrul şedinţei, dar al căror comportament poate face obiectul analizei individuale;
  • Permite analizarea comportamentului copilului şi de către alţi specialişti şi prin aceasta se poate creşte obiectivitatea evaluării făcute pe baza lui;
  • Înregistrarea video poate conţine amănunte care scapă în desfăşurarea concretă a acţiunii datorită limitării capacităţii observaţionale a psihologului;
  • Permite folosirea unor scale standardizate de cotare a comportamentului care să permită realizarea de inferenţe referitoare la modul general de funcţionare a copilului.
Reclame

Despre geaninaciuhan

Data nașterii: 18.09.1971 Locul Nașterii: Targu-Neamț Casătorită cu Dan-Lucian Cucu-Ciuhan Copil: Ciprian-Alexandru STUDII: 1995—Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—licențiat în psihologie 1997—Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—Master în psihodiagnostic şi psihoterapie 2000—Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei—Doctorat în psihologie 2005—Societatea de Psihoterapie Experienţială Română—Psihoterapeut formator supervizor în psihoterapie experienţială 2009—Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Management—Master în Management Public
Acest articol a fost publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s