Schizofrenia este o psihoză cronică, procesuală, caracterizată prin disocierea personalităţii. Persoana pierde contactul cu realitatea, apar profunde tulburări ale gândirii şi ale afectivităţii. Boala are o evoluţie deteriorantă.

Termenul de schizofrenie a fost introdus pentru prima oara în patologia infantilă de către Potter în 1933. Majoritatea autorilor adoptă o atitudine prudentă, menţinând în cadrul schizofreniei doar formele ce apar după vârsta de 10 ani. Se consideră că 1-5% din schizofreniile adultului debutează în copilărie. Prevalenţa bolii în copilărie este de 3-4 la mie.

La copil, spre deosebire de adult, din cauza insuficientei dezvoltări a funcţiilor psihice, a experienţei de viaţă redusă, a insuficientei delimitări dintre imaginar şi real, simptomatologia este mai slab conturată, mai săracă, mai ştearsă şi, uneori modificată de existenţa – mai ales la vârstele mici – unui sindrom defectual.

Forme de schizofrenie infantilă:

Schizofrenia sugarului (Bender) – Apare la copil încă din primul an de viaţă  pe linie ereditară. Se înregistrează un proces de dizarmonie în dezvoltare cu o nedezvoltare corespunzătoare pe plan motor (diferitele componente motorii se dezvoltă neregulat şi inegal), care duce la retard. Pe planul dezvoltării cognitive în schimb apare o dezvoltare precoce (gângurit, cuvinte). Copilul manifestă anxietate constituţională, o anxietate pentru care nu are motive, devenind temător în raport cu mediul înconjurător şi cu intrarea în câmpul lui de observaţie a persoanelor străine. Apar, de asemenea, tulburări neurovegetative de tip circulator, digestiv, termic, cu o mare instabilitate de la o zi la alta. Pe plan comportamental copilul este într-o stare de distonie neurovegetativă foarte accentuată, cu mişcări stereotipe, fără intenţionalitate în raport cu lumea înconjurătoare. În ansamblu, avem de-a face cu o dezvoltare insuficientă şi inegală.

Schizofrenia simbiotică hiperkinetică (descrisă de Margaret Mahler) – Apare în perioada 30 luni-6 ani, fiind caracteristică în special preşcolarilor. Caracteristicile principale sunt hiperkinezia şi imposibilitatea de a se diferenţia de mamă – este atât de simbiotic legat de mamă încât nu se poate desprinde. Tulburarea începe brusc, în plină stare de sănătate. În câteva săptămâni îşi pierde achiziţiile şi comunicarea, apoi totul se opreşte (demenţiere). Copilul manifestă crize de agitaţie psihomotorie ce apar pe un fond de instabilitate permanentă. Are  tulburări de somn cu fenomene de pavor nocturn şi crize de plâns nemotivate cu manifestări de opoziţie zgomotoasă. Pe un fond de anxietate permanentă, se manifestă o sensibilitate exagerată la frustrări afective, nu suportă cea mai mică tendinţă de îndepărtare a mamei. Este logoreic (vorbeşte mult cu caracter stereotip). Apare tendinţa marcată de încorporare, transformare corporală.

Forma perioadei de latenţă (6-12 ani) – Aceasta este o perioadă din dezvoltarea copilului caracterizată prin echilibru psihic şi o dezvoltare mai accentuată pe plan somatic. Tulburarea apare după o perioadă de acuze somatice de ani de zile în care se caută motivul suferinţei. Cu alte cuvinte, boala ia la început forma unei suferinţe organice, şi de aceea debutul nu poate fi stabilit cu precizie. Pe neobservate se produce o restrângere treptată a interesului faţă de mediu şi apariţia procesului de deficit, marcat de o serie de dificultăţi şcolare şi randament diminuat. Copilul devine tot mai dezinteresat de lume, este în permanenţă obosit şi preferă să alunece treptat spre inactivitate (până şi jocul devine o dificultate). Pe plan somatic se debilizează: scade în greutate, se topeşte masa musculară, devine stângaci, apar semne de hipogenitalism şi are o expresie hipomimică. Pare că ridică preocupari complexe, dar nu mai poate rezolva situaţii concrete (are înclinaţii spre o filosofie sterilă). Se înregistrează o reducere a capacităţii de contact, mai ales cu cei dragi, tendinţe de izolare, chiar autism. Comportamentul devine repetitiv, încărcat de stereotipe, dar şi de comportamente bizare, şocante. Pe plan comportamental pot apărea două evoluţii ale tulburării: fie spre eretism ( în acest caz copilul este expansiv, agresiv, provoacă stricăciuni cu o luciditate impresionantă, intoleranţă la frustrări, stări de furie, fobii, mişcări şi comportamente imprevizibile, fără explicaţie, neglijent, bucuria de a murdări obiectele, revoltă pe lumea înconjurătoare), fie pe linia restrictivă (negativism, inhibiţie, mutism, anorexie, refuz şcolar. Este foarte greu de stabilit contactul cu un astfel de copil, deoarece este într-o permanentă apărare, este ciudat în exprimare şi nu acceptă contactul ochi-ochi. Privirea lui, deşi pare atentă, are o notă de indiferenţă. Mimica este labilă, schimbătoare, adesea discordantă cu ceea ce vorbeşte, iar zâmbetul este rece, ciudat, permanent  (nu poate fi disimulat). Copilul manifestă un deficit psihologic discordant cu nivelul de instructie. Funcţiile de cunoaştere sunt mai tare atinse decât în schizofrenia adultului: percepţia este bună, dar  apare hipoestezia senzorială; imaginaţia este alterată (fabulaţie patologică) şi rareori apar halucinaţii. Gândirea este unitară la început ca dinamică, dar între timp începe procesul de disociere; este o gândire abstractă, cu elemente obsesiv-fobice, ruminaţii, idei delirante şi prevalente (îl împing la activităţi neobişnuite). Pe planul limbajului se manifestă tulburări de vorbire (mutism, paralogii sau recădere la un nivel inferior de achiziţii). Pe plan afectiv: distanţare faţă de valorile pozitive, iritabil, morocănos; treptat apare indiferentismul şi dezinteresul pentru lumea înconjuratoare; stări disforice nemotivate (plâns). Activitatea: hipokinetică, hipobulică, diminuare a activităţii; pe acest fond apar stări de furie; tinde spre perseveraţii, ritualuri, stereotipii; copilul îşi pierde capacitatea de iniţiativă (se supune la convenienţele din jur, se manifestă ca un automat). Personalitatea evoluează cronic spre destrămare: tendinţa de autism, dedublare, treptat pierderea contactului cu mediul.

Schizofrenia infantilă propriu-zisă (descrisă de Bleuler) – Începe între 7- 14/15 ani. Se produce o disociaţie între funcţii şi în fiecare funcţie. Se caracterizează prin ambivalenţă (copilul nu are siguranţă în ceea ce spune şi face). Elementul dominant este delirul de încorporare şi delirul de relaţie (apare o  relaţionare particulară cu lumea). Funcţiile psihice alterate sunt percepţia, gândirea, activitatea, afectivitatea şi personalitatea; se pierde conştiinţa autopsihica (nu are conştiinta bolii). Perceptia: disfuncţie senzorială (pierdere a integrării între câmpurile senzoriale, fapt care duce la pierderea treptată a contactului cu realitatea şi de aici decurge nesiguranţa), hiperestezie senzorială (trăieşte toate informaţiile la modul dureros), tulburări în percepţia spaţiului, timpului şi schemei corporale, derealizări, depersonalizări; halucinaţii auditive (cele mai caracteristice, mai ales pseudohalucinaţii: îşi aude gândurile, i se fură gândurile), vizuale (terifiante, legate de anxietăţi), gustative, olfactive (legate de alterarea relaţiei cu părinţii – crede că vor să-l omoare). Gândirea: tulburări de dinamică (tendinţa de stereotipie, perseveraţii, blocaje, merge până la fenomenul de baraj; devine mai voalată (caracter de aproximatie în tot ceea ce spune); tendinţa la abstracţiuni, oboseală mintală), tulburări expresive (în conţinutul noţiunilor (ruperea unităţii conţinutului de gândire – se separă tot ce ar trebui să fie legat şi se leagă tot ce nu ar trebui), paralogii, aproximări, încurca sensul concret cu cel figurat, foloseşte multe condensări, neologisme, cuvinte noi auzite sau fabricate de ei, delir sistematizat de persecuţie). Afectivitatea: tulburări ale echilibrului dispoziţional (tendinţa spre indiferentism), îşi pierde semnificaţia afectivă în lumea înconjurătoare, rigiditate afectiva (nu are loc trecerea de la o stare la alta), pierde raportul afectiv cu anturajul, tendinţa de persiflare ( face glume proaste), slabă capacitate de colorare afectivă, de vibraţie afectivă, ambivalenţă şi discordanţă în timp între afectivitate şi idei. Activitate: hipovulie (alterarea voinţei), hipokinezie (topirea activităţii); ambivalenţă (nu are capacitate de decizie), parakinezii (activităţi şocante, stereotipii, poziţii vicioase, modificările expresiei fizice a corpului), manierisme, grimase, râs exploziv, ergoschizis (se pierde armonia ce da frumuseţe gestului motor, pierde fluenţa mişcării), tulburări de activitate în toate domeniile (vorbire, scris, expresie plastică), activitati impulsive, bruşte, neprevăzute, tulburări de activitate instinctivă (se reduce, creşte sau se perverteşte). Personalitatea: întâi se manifestă frica permanentă că îşi pierde controlul, apoi îl deranjează foarte mult faptul că este sub influenţa unor forţe externe; apare un fenomen de dedublare (la început pierderea capacităţii de control, apoi fragmentarea personalităţii, până la apersonalizare sau tranzitivism). Conştiinţa: pierderea conştiinţei de boală, nu are critica stării, nu recunoaşte suferinţa.