În psihoterapia gestaltistă problemele sunt privite ca tulburări de creştere şi întreruperi în dezvoltarea socială. Din această cauză copiii rămân prinşi în fanteziile copilăriei şi în gândirea orientată spre trecut. Terapia este o încercare de creştere a conştientului mai degrabă decât de ameliorare a simptomelor şi acest lucru se face prin experienţe cathardice şi prin încercarea de a-l duce pe copil la o conştiinţă senzorială a prezentului. Terapia este activă şi confrontativă prin utilizarea multor exerciţii gestaltiste. Terapeutul evită orice încercare de a-l controla pe copil; de fapt unul dintre scopurile terapiei este de a-l face pe copil să descopere că el nici nu avea nevoie de terapie. Acest tip de tratament durează în medie un an.

Scopul terapiei este de a ajuta copilul să devină conştient de sine şi de existenţa sa în lume. Un copil care prezintă o disturbanţă este evident că are o tulburare a echilibrului natural care influenţează întregul organism, întraga persoană. A face terapie în concepţia gestaltistă înseamnă a te întoarce, a localiza şi a repara funcţia deficitară.

O parte esenţială a acestui model de lucru este dezvoltarea normală a copilului. Dezvoltarea sănătoasă şi neîntreruptă a simţuilor, corpului, sentimentelor şi intelectului este baza imaginii de sine a copilului. Majoritatea copiilor care au nevoie de ajutor au un lucru în comun: unele impefecţiuni în funcţile lor de contact. Funcţiile de contact sunt: privirea, vorbirea, atingerea, ascultarea, mişcarea, mirosul şi gustul. Copiii cu probleme nu sunt capabili să utilizeze una sau mai multe funcţii de contact în relaţionarea cu adulţii din viaţa lor, cu alţi copii sau cu mediul în general. Buna utilizare a funcţiilor de contact este un semn al forţei sau slăbiciunii interioare a copilului. Cum o bună identitate de sine pesupune un bun contact, toţi copiii care vin la terapie nu au o imagine de sine prea bună şi probabil fac tot ce pot să ascundă acest fapt.

Copiii nu dau vina pentru problemele lor asupra părinţilor sau a mediului extern, ci îşi imaginează că ei sunt răi, că au făcut ceva greşit, că nu sunt destul de frumoşi sau de deştepţi. Totuşi, la un anumit nivel există o dorinţă foarte puternică de a supravieţui, de a depăşi dificultăţile.

Copiii se protejează intr-un fel sau altul de a nu suferi: unii se înconjoară cu fantezii pentru a-şi face viaţa mai uşoară şi pentru a se amuza, unii se închid în ei, iar alţii se exteriorizează într-un fel sau altul. Aceştia din urmă primesc cea mai multă atenţie, fapt care întăreşte tocmai comportamentul pe care adulţii îl urăsc cel mai mult.

Copiii fac tot ce pot pentru a supravieţui. Dacă simt lipsa sau întreruperea funcţionării naturale, ei aleg un comportament care pare a-i ajuta să treacă peste acest impas. Ei se pot comporta agresiv, ostil, furios sau hiperactiv. Se pot închide în lumi create de ei, pot vobi cât mai puţin posibil sau chiar deloc, pot deveni temători de oricine sau orice sau de un lucru particular care le afectează viaţa. Pot deveni extrem de “buni”, se pot agăţa de adulţii din viaţa lor, pot deveni enuretici, astmatici, alergici, pot prezenta ticuri, dureri de cap, stomacale sau pot fi predispuşi la accidente.

Uneori copilul funcţionează în viaţă pe baza unor idei care nu îi aparţin, ci pe care le-a auzit la cei din jur. El îşi asumă caracterizările sau descrierile celorlalţi şi se comportă în consecinţă. Sarcina terapeutului este de a-l ajuta pe copil să se separe de aceste evaluări şi concepte eronate despre sine şi de a se autodescoperi pas cu pas. Când lucrează cu un copil, terapeuul ştie că trebuie să se întoarcă în timp şi să reamintească, să recâştige sau să întărească ceva ce pacientul a avut ca bebeluş, dar acum a pierdut. Pe măsură ce simţurile lui se trezesc, pe măsură ce începe să-şi cunoască din nou corpul, copilul poate să recunoască, să accepte şi să exprime sentimentele lui pierdute. Învaţă că poate alege şi că îşi poate verbaliza dorinţele, nevoile, gândurile şi ideile. Învaţă cine este şi se acceptă pe sine.

Terapia acţionează în sensul construirii identităţii personale a copilului, întăririi funcţiilor de contact şi înoirii contactului copilului cu simţurile, corpul şi sentimentele sale şi utilizarea intelectului. I se cere copilului cât mai multă experienţă posibil în domeniile în care are cea mai multă nevoie. Şi când se poate, acesta este încurajat să fie conştient de procesul experimentării. Când i se cere copilului să spună o propoziţie care să-i definească desenul, aceasta este o propoziţie de conştientizare. Când copilul este întrebat: “Tu simţi vreodată aşa?” sau “Acest lucru se potriveşte cu viaţa ta?” terapeutul caută conştientizarea explicită. Această conştientizare facilitează schimbarea. Pe măsură ce conştientizarea unui copil se dezvoltă, se poate începe examinarea opţiunilor şi variantelor disponibile, experimentarea unor noi moduri de a fi sau lucrul cu temerile pe care copilul le-a ascuns pentru a se împiedica să facă noi alegeri care i-ar îmbunătăţi viaţa. Tehnica utilizată depinde de copil şi diferă de la un copil la altul.

Sarcina terapeutului este de a-i ajuta pe copii să se simtă siguri pe ei, de a-i ajuta să vadă lumea din jurul lor aşa cum este ea de fapt. Trebuie să ştie că au mai multe posibilităţi şi că pot alege cum doresc să-şi trăiască viaţa, cum să reacţioneze la lumea lor, cum s-o manipuleze.