Depresia este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice de-a lungul întregului ciclu de viață al omului. În 2006, Costello & colab. realizează o metaanaliză a celor mai importante studii epidemiologice publicate până în acel moment și constată că aproximativ 2,8% dintre copiii cu vârsta sub 13 ani îndeplinesc criteriile unei tulburări depresive. (Costello & all., 2006)

Depresia la copil îi afectează acestuia dezvoltatea atât pe plan comportamental, cât și pe plan emoțional și academic. Ea este adesea însoțită de lipsa aptitudinilor sociale, un număr ridicat de conflicte interpersonale, o rată crescută a absenteismului școlar și părăsirea timpurie a școlii. (Fruhe, B. & all., 2012)

Fără tratament, depresia la copil va recidiva în adolescență sau în prima parte a vieții adulte. Astfel, Harrington raporta în 1988 o rată a recurenței de 40% a depresiei în termen de 5 ani,  la copiii care au manifestat primul episod depresiv înainte de 14 ani. (Harrington & all, 1988).

Termenul de depresie este de curând introdus în psihopatologia copilului. Până acum treizeci de ani nici nu se pomenea de depresie la copii. Astfel, spre sfârşitul anilor ’50 teoria psihanalitică, dominantă în acea perioadă, pleca de la ideea că depresia adultului îşi are izvorul în sentimentul de vină produs de instanţa superioară a personalităţii (superego). Copilul însă nu are un superego prea dezvoltat (deoarece această instanţă se formează spre adolescenţă), ceea ce înseamnă că el este incapabil să trăiască genul de tulburare depresivă specific adulţilor.

În 1974, Cytryn & McKnew au demonstrat că la copil pot apărea o serie de probleme comportamentale care sunt “echivalentul” depresiei adultului. Autorii au denumit această formă depresie mascată şi includeau aici o gamă extrem de largă de simptome, de la anxietate la delicvenţă. Singura idee promovată de ei care merită reţinută este aceea că simptomele unei tulburări psihice la copil pot fi cu totul diferite de cele ale adultului.

În 1978 Lefkowitz & Burton au lansat ideea că o serie de simptome asemănătoare cu cele ale adultului pot apărea şi în copilărie, însă ele pot fi fenomene ale dezvoltării normale ce se vor disipa în timp.

Abia în 1980, în DSM-III, Asociaţia Psihiatrilor Americani statuează ideea că nu numai este corect să se vorbească de depresie la vârsta copilăriei, dar chiar şi simptomatologia este aproape identică cu cea a depresiei adultului. În ediţia revizuită a aceluiaşi manual (DSM-III-R, 1987) este descrisă în detaliu depresia copilăriei.

O orientare relativ recentă în domeniul psihopatologiei dezvoltării (Cantwell, 1990) priveşte depresia copilului ca pe un construct ipotetic legat de un grup de simptome observabile. Definiţia operaţională a acestui construct se determină pe cale empirică în funcţie de vârstă. Unele dintre simptome pot fi aceleaşi cu cele ale adulţilor cu tulburare depresive, în timp ce altele pot fi specifice copilului de o anumită vârstă. oricare dintre simptome, luat singur, poate fi considerat un fenomen normal de dezvoltare. Combinaţiile variate însă sau frecvenţa simptomelor poate fi un indicator de psihopatologie la o anumită vârstă.

Un episod depresiv în copilărie are o durată în medie de 7 până la 9 luni şi aproximativ două treimi dintre aceşti copii vor manifesta şi alte episoade recurente în viaţa adultă (Kovacs, 1989). Frecvenţa tulburării în populaţie este între 2 şi 10% (Turner, S., 1992).

Un episod depresiv major la copil apare atunci când acesta prezintă pe o perioadă de cel puţin două săptămâni o dispoziţie depresivă, pierderea interesului pentru mediu şi/sau iritabilitate. În plus, apar încă patru dintre următoarele simptome: scade în greutate, are tulburări de somn, agitaţie psihomotorie sau retardare pe plan psihomotor, oboseală, stimă de sine scăzută sau vină excesivă, probleme de concentrare şi gânduri sau/şi tentative de suicid. Copiii de vârstă prepuberală (9-12 ani) pot manifesta adiţional preocupări somatice, halucinaţii auditive şi/sau anxietate.

Cercetările au arătat că simptomele depresiei infantile diferă foarte mult în funcţie de vârstă şi sex. Astfel, copiii până la 10 ani manifestă în special tristeţe, semne vegetative, retragere socială şi acuze somatoice (Turner, S., 1992). Băieţii de vârstă şcolară mică adaugă acestei simptomatologii discuţii cu teme de suicid, iar fetele manifestă anxietate şi idei de persecuţie (Achenbach & Edelbrock, 1983).

În diagnosticarea depresiei la copil este foarte important să facem diferenţierea între:

1. Un singur simptom al dispoziţiei depresive. Dacă acesta apare izolat este considerat o reacţie normală, de durată limitată, la o varietate de stimuli din mediu.
2. Sindrom, sau un cluster de simptome ce implică dispoziţia depresivă.
3. Tulburare, care cuprinde sindromul însoţit de dificultăţi sociale şi educaţionale.

Puținele studii longitudinale care au urmărit copiii depresivi de-a lungul timpului au constatat atât dovezi ale stabilității simptomelor depresive, cât și dovezi ale schimbării acestor simptome pe măsură ce copiii înaintau în vârstă. Kovacs, Obrosky și Sherrill au constatat, într-un studiu realizat în 2003 pe un lot de 87 de copii depresivi cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, faptul că, pe măsură ce aceștia înaintau în vârstă, raportau tot mai multe simptome de persimism, retragere socială și tulburări ale somnului (atât hipersomnie cât și insomnie), precum și probleme de tip neurovegetativ. În schimb, patternurile pentru simptome precum vină, lipsa valorii personale sau lipsa iubirii erau mult mai stabile în timp. (Ammerman, R., 2006)

Incidența tulburărilor depresive la copil variază în funcție de etapele de vârstă. Astfel, în copilăria timpurie s-a înregistrat un număr extrem de mic de cazuri, principalele simptome fiind retragerea, privirea tristă, apatia, iritabilitatea, tulburările de alimentație, agitația și exploziile emoționale.