Alături de anxietate şi depresie, tulburarea de conduită este una dintre cele mai frecvente tulburări psihologice diagnosticate în copilărie, (Gale Encyclopedia of Childhood and Adolescence, 2001), determinând deteriorări în unul sau mai multe domenii de funcţionare.  În funcţie de populaţie, frecvenţa acestei tulburări variază între 6-16% la băieţi şi 2-9% la fete.

Simptomele tulburării de conduită includ: agresiunea, distrugerea proprietăţii, minciună sau furt, şi încălcare gravă a regulilor. Modalitatea specifică în care aceste activităţi sunt „duse la îndeplinire” variază cu vârsta, mai exact odată cu dezvoltarea cognitivă şi fizică. Astfel, în copilăria timpurie copilul poate manifesta opoziţie faţă de autoritate (simptom caracteristic opoziţionismului provocator), iar apoi, gradat, comportamentul său va deveni din ce în ce mai deviant:

1. În timpul claselor primare va adopta comportamente mult mai grave cum sunt a minţi, a fura din magazine sau a a se bate cu colegii la şcoală.
2. În timpul pubertăţii şi adolescenţei va da spargeri, va fura, va viola.

Băieţii au tendinţa de a manifesta comportamente mai confrontative, cum sunt lupta, furtul, vandalismul şi problemele disciplinare, în timp ce fetele se manifestă mai ales prin minciună, abuz de substanţe şi prostituţie.

În funcţie de vârsta de debut, au fost identificate două forme ale tulburării de conduită:

1. Tipul care debutează în copilărie – este mult mai frecvent la băieţi; individul manifestă cel puţin unu dintre criteriile tulburării înainte de vârsta de 10 ani şi până la pubertate va avea de regulă o tulburare de conduită cu toate simptomele. Aceşti copii sunt mult mai predispuşi să dezvolte ulterior, ca adulţi, o tulburare de personalitate de tip antisocial.
2. Tipul care debutează în adolescenţă – are tendinţa să fie mai blând şi nu manifestă simptome înainte de vârsta de 10 ani. Adolescenţii cu acest tip de tulburare de conduită sunt numai cu puţin mai mulţi băieţi decât fete, au relaţii interpersonale cu grupul de aceeaşi vârstă mult mai normale şi au o tendinţă mai mică de a evolua spre o tulburare de personalitate de tip antisocial ca adulţi. Comportamentele lor antisociale sunt de regulă mai marcante atunci când se află în prezenţa altora.

Acestă tulburare este în esenţă de natură socială, ceea ce înseamnă că patternurile comportamentale ale acestor copii sunt diferite. Atunci când afirmăm despre un copil că suferă de tulburare de conduită trebuie să ţinem cont de rolul lui social, de comportamentele specifice care sunt aşteptate de la el şi de gradul în care el se adaptează la aceste cerinţe.

Într-o cercetare realizată pe un lot de 177 copii cu vârste cuprinse între 7 şi 12 ani referiţi spre tratament clinic ambulatoriu (Lahey & colab., 1990) s-a constatat că diagnosticul de tulburare de conduită a acestor copii corelează cu un anumit profil de personalitate al tatălui biologic (comportament antisocial, antecedente penale, suspendări de la şcoală, tulburare de personalitate de tip antisocial) şi cu condamnări pe linie criminalistică ale rudelor biologice. Alte elemente asociate cu tulburarea de conduită la copii sunt: abuzul de droguri şi alcool în familie, tulburări psihiatrice la părinţi, disfuncţii familiale şi, în principal, practici parentale defectuoase (părinţi abuzivi, neglijenţi, rele tratamente aplicate copiilor). Printre pattern-urile specifice de practici parentale care conduc la dezvoltarea tulburării de conduită sunt menţionate răspunsurile inconsistente la comportamentul inadecvat al copilului şi capitularea părinţilor în faţa cerinţelor copilului (Kaplan, Sadock, 2000). Studiile de psihologia dezvoltării au arătat (Campbell & Ewing, 1990) că relaţiile disfuncţionale timpurii dintre părinţi şi copil duc la deficite ulterioare în reglarea afectivă şi în formarea aptitudinilor cognitive şi sociale. Aceste relaţii disfuncţionale sunt predictori ai unei slabe adaptări şcolare şi sociale în clasele primare.

Literatura de specialitate aminteşte drept factor de risc în dezvoltarea tulburării de conduită şi vizionarea unor emisiuni cu grad înalt de violenţă, precum şi mediul violent în care trăieşte copilul. Aceste variabile pot fi asociate cu tulburarea de conduită, atunci când apar şi alte condiţii nefavorabile dezvoltării adecvate a copilului (Kaplan, Sadock, 2000).

Conform modelului risc-rezilienţă, tulburarea de conduită este rezultatul unei acumulări graduale a factorilor de risc, concomitent cu prezenţa scăzută sau absenţa unor factori protectivi. Printre factorii de risc amintiţi de literatura de specialitate se numără: factorii socio-economici (sărăcia), constituţionali (temperament dificil), factorii familiali (practici parentale deficitare, abuz, răspunsuri inadecvate la comportamentele copilului). Interacţiunea acestor factori poate conduc la o slabă auto-reglare internă, care devine evidentă în special în mediul şcolar. În context şcolar, aceşti copii au performanţe şcolare slabe, le lipsesc abilităţile necesare interacţiunii pozitive cu autoritatea sau cu covârstnicii. Sunt deseori izolaţi de grupul şcolar sau sunt acceptaţi în grupurile de copii similare din punct de vedere al inadecvării sociale. Aceşti copii pot manifesta totodată tulburări de învăţare, probleme de concentrare a atenţiei, hiperactivitate. Cercetările arată că sunt afectate abilităţile de exprimare şi înţelegere verbală, precum şi funcţii complexe ale personalităţii: în situaţii sociale complexe au tendinţa să perceapă deformat mesajele transmise de ceilalţi, nu au abilităţile necesare negocierii unui conflict şi nu-şi pot controla comportamentul în situaţii stresante (Kaplan, Sadock, 2000).

Autorii afirmă că etiologia tulburării de conduită este explicată cel mai bine de interacţiunea complexă dintre riscurile constituţionale şi adversitatea mediului (Kaplan, Sadock, 2000).

Printre factorii protectivi, autorii amintesc: abilităţi de interacţiune socială, deprinderi de lucru adecvate la şcoală, activităţi extracurriculare care să se bazeze pe competenţele copilului, coeficient de inteligenţă ridicat. În context familial, factori protectivi sunt relaţiile pozitive cu cel puţin unul dintre părinţi sau un alt adult important. De asemenea variabile favorabile dezvoltării adecvate a copilului sunt relaţiile pozitive cu copii care manifestă comportamente prosociale, mediu şcolar pozitiv, care promovează succesul, responsabilitatea şi autodisciplina (Kaplan, Sadock, 2000).

Spre o tulburare de conduită a adolescenţei s-au identificat două trasee distincte: debutul timpuriu al comportamentelor problematice (care este cel mai bun predictor al severităţii şi frecvenţei comportamentului agresiv şi antisocial de mai târziu) şi debutul acestor comportamente la o vârstă mai înaintată (Dumas, J., 1992).

În conformitate cu “Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale” (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM-IV-TR, 2000) editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, tulburarea de conduită este prezentă atunci când un copil sau un adolescent:

1. în mod repetat violează drepturile altora sau violează regulile şi normele sociale potrivite vârstei sale;
2. acest pattern comportamental deteriorează semnificativ funcţionarea sa pe plan social, academic sau ocupaţional.

Pentru a diagnostica un copil sau un adolescent cu tulburare de conduită este necesar ca trei (sau mai multe) dintre următoarele criterii să fie prezente în ultimele 12 luni, şi cel puţin un criteriu să fie prezent în ultimele 6 luni:

1. Agresiunea – copilul sau adolescentul: se luptă, îi ameninţă sau îi intimidează pe alţii; iniţiază lupte fizice; foloseşte o armă care poate cauza rău serios;  este crud din punct de vedere fizic cu oamenii; este crud din punct de vedere fizic cu animalele; fură în timp ce-şi confruntă victima; forţează altă persoană la activităţi de natură sexuală.

2.Distrugerea proprietăţii – copilul sau adolescentul: se angajează deliberat în activitatea de a provoca un incendiu, cu intenţia de a produce pagube serioase; distruge deliberat proprietatea altora (altfel decât prin foc)

3.Fraudă sau furt – copilul sau adolescentul: intră prin efracţie în casa, clădirea sau maşina altcuiva; minte pentru a obţine bunuri, favoruri sau pentru a evita obligaţii; fură obiecte de valoare fără a se confrunta cu victima.

4.Violare serioasă a regulilor – copilul sau adolescentul: adesea lipseşte de acasă noaptea înainte de vârsta de 13 ani, în ciuda interdicţiei date de părinţi; fuge de acasă o dată pentru o perioadă lungă de timp sau de două ori peste noapte; chiuleşte adesea de la şcoală înainte de vârsta de 13 ani.

Datorită faptului că atât copiii cât şi adolescenţii cu tulburare de conduită au adesea tendinţa să minimalizeze seriozitatea comportamentului lor, diagnosticul se bazează pe observaţiile părinţilor, profesorilor, ale altor autorităţi, ale grupului de aceeaşi vârstă şi ale victimelor. În general, copilul va prezenta o încăpăţânare exterioară, care ascunde de fapt o stimă de sine scăzută,  va demonstra un grad redus de empatie faţă de sentimentele altora sau de remuşcare pentru propriile acţiuni.