Enurezisul sau discontrol urinar poate apărea la copii de peste 2-3 ani, cu pierdere involuntară de urină. Când enureza se manifestă la un copil de vârstă şcolară, ea este o regresie pe scara achiziţiilor generată de o situaţie conflictuală. Este o formă de apărare patologică, o modalitate prin care copilul încearcă inconştient să atragă atenţia anturajului asupra unei situaţii pe care n-o poate tolera. Atitudinea anturajulul are darul de a întări simptomul. Astfel, pe măsură ce toleranţa celor din jur scade, manifestările copilului câştigă în complexitate, apărând elemente astenice şi obsesiv-fobice ce se reflectă in personalitatea copilului (devine timid, nesigur, şi chiar fricos). Enurezisul poate fi diurn, nocturn sau mixt.

Principalul element de diagnostic al enurezisului îl constituie eliminarea repetată de urină în timpul zilei sau al nopţii, în pat sau în pantaloni. Cel mai adesea, aceasta este involuntară, dar, ocazional, poate fi şi intenţională. Pentru a fi luată în considerație pentru diagnosticul de enurezis, eliminarea de urină trebuie să survină de cel puţin două ori pe săptămână, timp de cel puţin 3 luni, ori trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, şcolar (profesional) ori în alte domenii importante de funcţionare. Individul trebuie să fi atins o etate la care este de aşteptat să fie continent (etatea cronologică a copilului trebuie să fie de cel puţin 5 ani ori, pentru copiii cu întârzieri în dezvoltare, o etate mentală de cel puţin 5 ani). Incontinenţa urinară nu trebuie să se datoreze efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., diureticelor) ori unei condiţii medicale generale (de ex., diabet, spîna bifida, epilepsie).

Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR pentru enurezis:

A. Emisiune repetată de urină în pat sau în pantaloni (fie involuntar, fie intenţionat).

B. Comportamentul este semnificativ clinic, manjfestându-se printr-o frecvenţă de două ori pe săptămâna, timp de cel puţin 3 luni consecutive, ori prin prezenţa unei detrese sau deteriorări semnificative clinic în domeniul social, şcolar (profesional) ori în alte domenii importante de funcţionare.

C. Etatea cronologică este de cel puţin 5 ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent).

D. Comportamentul nu se datorează exclusiv efectului fiziologic direct al unei substanţe (de ex., un diuretic) ori unei condiţii medicale generale (de ex., diabet, spina bifida, epilepsie).

Enurezisul poate fi primar sau secundar. Enurezisul primar este cel mai frecvent, în aproximativ 70% din cazuri, el fiind diagnosticat la copiii care nu au achiziționat niciodată controlul urinar. Enurezisul secundar se diagnostichează la copiii care au înregistrat o perioadă de minim 6 luni de control urinar. (Kushnir J., Kushnir B., Sadeh A., 2013)

Enurezisul, în special cel nocturn, este una dintre cele mai frecvente și persistente tulburări ale copilăriei, prevalența lui mergând chiar până la 15% din populația clinică de copii. Studiile epidemiologice arată că acestă prevalență descrește odată cu vârsta copiilor. (Kushnir J., Kushnir B., Sadeh A., 2013)

Etiologia tulburării este complexă și nu este pe deplin descrisă în literatura de speicialitate. Au fost propuse diferite modele explicative, factorii etiologici potențiali fiind atât de natură neurologică, cât și urologică, genetică și psihologică. Cel mai cunoscut model explicativ este cel propus de Butler în 2004, care vorbește despre trei factori determinanți ai enurezisului: producția excesivă de urină în timpul nopții, activitatea ridicată a vezicii urinare pe parcursul nopții și eșecul copilului de a se trezi ca răspuns la senzațiile de urinare. (Butler, R.J., 2004)

Având în vedere faptul că enurezisul apare în proporție de 77% la copiii la care ambii părinți au suferit de enurezis și în proporție de 40% la copiii cu un părinte care a suferit de aceeași tulburare, studiile sugerează existența unui factor genetic în determinarea bolii. (Klykylo, W.M. & Kay, J.L. 2005)