Psiholog Geanina Cucu-Ciuhan, Ph.D.

Expunerea sistematică evocativă pentru reacții problematice

Publicat pe aprilie 25, 2014 de geaninaciuhan

Modelul expunerii sistematice evocative a fost dezvoltat de psihoterapeuta Laura Rice, cea care i-a deschis lui Greenberg calea spre profesia de psihoterapeut, formându-l în terapia centrată pe client.

Metoda se folosește în special atunci când clientul este confuzionat de o reacție personală particulară, denumită de autoare ”reacție problematică”. Expunerea sistematică evocativă implică întoarcerea cu mare grijă la evenimentele de viață problematice, cu scopul de a le clarifica și de a ajuta clientul să le înțeleagă mai bine. De asemenea, se urmărește stabilirea unei legături între o situație stimul și răspunsul emoțional și comportamental al clientului. În felul acesta se obține accesul la schemele emoționale de bază, care pot fi examinate. (Rice & Saperia, 1984)

Primul pas în expunerea sistematică evocativă este sprijinirea clientului să aducă scenele problematice în ședința terapeutică, utilizând limbajul expresiv și viu colorat. Pentru a face asta, terapeutul utilizează reflecțiile evocative, prin întărirea experienței interioare a clientului și evocându-i emoțiile. Clientul este însoțit de terapeut încet și deliberat prin situația problematică, fiind încurajat să o descrie ca și cum ar vedea un film cu ea. Prin descrierea scenelor în detaliu terapeutul îl ajută pe client să-și acceseze amintirile episodice, permițându-i să-și retrăiască emoțiile în același timp. Scopul este de a ”picta” un tablou verbal al scenei, care să fie viu pentru ambii participanți. Clientul va retrăi în cadrul protejat și sigur al ședinței terapeutice scena problematică și reacția sa la aceasta.

Inițial terapeutul nu se centrează pe experiența emoțională internă a clientului, ci pe reprezentarea concretă și în detaliu a situației. Clientul este rugat să descrie scena și să identifice momentul exact în care a apărut reacția sa problematică. Pe măsură ce reconstruiește scena cu clientul său, terapeutul va avea însă ca scop secundar înțelegerea empatică a experienței emoționale a clientului.

Rice și Saperia (1984) au dezvoltat un model în care au definit stadiile prin care trece clientul pentru a rezolva reacțiile problematice (Rice & Saperia, 1984):

Marker – clientul descrie o reacție personală confuză și neașteptată. Terapeutul identifică și reflectă (verbalizează) markerul către client, apoi îi propune sarcina terapeutică.
Experiența re-evocată – clientul pătreunde în scenă, își amintește și re-experiențiază momentul când a apărut reacția sa neașteptată. Terapeutul încurajează clientul să pătrundă și să re-experiențieze situația.
Urmărirea percepției clientului asupra situației externe și a reacției interne a acestuia – clientul își amintește aspectele izbitoare, frapante ale situației stimul și își explorează propriile reacții afective interne la situația respectivă, precum și propriul construct subiectiv al înțelesului la situație. Terapeutul îl ajută pe client să exploreze percepția asupra situației externe, reacția sa internă și conexiunea dintre ele. De asemenea îl ajută să-și comute atențea între situația externă și reacția internă, în funcție de necesitate.
Rezoluția parțială (puntea de înțeles) – clientul descoperă legătura dintre experiența problematică și propriul său construct asupra situației stimul. Terapeutul ascultă și verbațizează eventuala punte de legătură, măsoară sentimentul continuu al clientului de nedumerire, utilizează ipoteza empatică pentru a-i oferi clientului o posibilă punte de legătură, identifică stilul caracteristic al clientului.
Recunoașterea și re-examinarea schemelor sinelui – clientul recunoaște un exemplu de aspect problematic mai larg al propriului mod de funcționare și explorează scheme alternative ale sinelui și consecințele lor. Terapeutul ascultă și încurajează lărgirea perspectivei, ajută clientul să exploreze sensuri mai largi și implicațiile care reies din acestea, ajută clientul să exploreze scheme alternative ale sinelui.
Considerarea unei noi opinii (rezoluție completă)– clientul capătă o nouă viziune asupra aspectelor importante ale propriei funcționări, iar sinele dezirabil se schimbă și se simte suficient de puternic pentru a implementa schimbările. Terapeutul ascultă și explorează noile înțelesuri și implicațiile acestora pentru schimbare.

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat psihoterapia adultului, psihoterapia traumei, psihoterapie experientiala | Lasă un comentariu

Tulburările de panică din perspectiva psihoterapiei experiențiale

Publicat pe aprilie 4, 2014 de geaninaciuhan

Elementul esenţial al panicii îl constituie prezenţa de atacuri de panică inopinate, recurente, urmate de cel puţin o lună de preocupare ersistentă în legătură cu faptul de a nu avea un alt atac de panică, teamă în legătură cu posibilele implicaţii sau consecinţe ale atacurilor de panică ori o modificare semnificativă de comportament în raport cu atacurile. (DSM-IV-TR, 2000)

Atacul de panică. Conform DSM-IV-TR, caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă distinctă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 dintre 13 simptome somatice sau cognitive. Simptomele pot fi somatice sau de natură cognitivă şi includ palpitaţiile, transpiraţia, tremorul sau trepidaţia, senzaţia de scurtare a respiraţiei sau de strangulare, senzaţia de sufocare, durere sau disconfort precordial, greaţă sau detresă abdominală, ameţeală sau vertij, derealizare sau depersonalizare, frica de a nu-şi pierde controlul sau de „a nu înebuni”, frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură. Atacul debutează brusc şi escaladează rapid până la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau mai puţin) şi este adesea acompaniat de sentimentul de pericol sau de moarte iminentă şi de dorinţa de a scăpa. (DSM-IV-TR, 2000)

Greenberg și Elliott privesc anxietatea ca pe o încercare a clientului de a regla stări emoționale negative. În conceptualizarea atacului de panică în cadrul psihoterapiei experiențiale centrate pe emoție putem utiliza schema emoției reactive secundare, care implică faptul că persoana acționează împotriva propriei emoții adaptative primare inițiale, pe care o înlocuiește cu o emoție secundară.

De foarte multe ori, în spatele tulburării de panică se află emoții renegate ale clientului.

O secvență tipică de dezvoltare a unei tulburări anxioase cuprinde trei faze (după Wolfe & Sigel, 1998):

Prima fază a dezvoltării tulburării anxioase începe cu impactul unei experianțe traumatice trecute asupra capacității individului de experimentare autentică a sinelui. Majoritatea acestor traume apar în context interpersonal și lasă individul cu un profund sentiment de neputință, prins în capcană, în imposibilitatea de a preveni evenimentul periculos, care este perceput a fi sortit să se întâmple. Aceste experiențe de ”auto-periclitare” tind să fie limitate, la nivel psihologic, la temeri asociate cu separația, rejecția, pierderea unui părinte sau a unei persoane dragi, experiențe intens umilitoare sau deziluzii legate de asemenea de părinți sau de persoane foarte apropiate, sau experiențe de ”pierdere de sine”.

Ideea de traumă este însă un termen relativ, el referindu-se la cantitatea de durere pe care cineva o poate experienția comparată cu capacitatea persoanei de a îndura durerea. Mai exact, același eveniment poate fi procesat diferit de persoane cu capacitati diferite de a le face față.

Mai mult, trauma face dificilă pentru individ trăirea experiențelor de sine prezente. Astfel, de fiecare dată când individul se află într-o situație asemănătoare cu contextul de ”auto-periclitare”, acesta va trăi anxietate. Anxietatea servește ca un semnal de alarmă că o experiențiere ulterioară a sinelui poate fi periculoasă. Dar individul interpretează anxietatea ca un semnal vis-a-vis de faptul că un eveniment catastrofic ulterior urmează să se producă. Această interpretare catastrofică, deși este incorectă, are alte implicații importante. Obiectul fricii, situația sau senzațiile, se relaționează cu trauma inițială. De asemenea, interpretările catastrofice indică faptul că atenția individului s-a deplasat de la experiența directă a sinelui și/sau lumii la experiența reflexivă a sinelui amenințat.

A doua fază a dezvoltării tulburării anxioase implică alunecarea atenției individului de la conștientizarea senzorială la conștientizarea reflexivă. În conștientizarea reflexivă anxietatea pacientului va experiementa inevitabil emoții disfuncționale și evaluări negative ale anxietății inițiale. Rezultatul este o intensificare rapidă a stării de anxietate.

În cea de-a treia fază a dezvoltării tulburării anxioase apare comportamentul de evitare. Pacientul va asocia variatele contexte în care experiențiază anxietate sau panică cu recurența anxietății sau panicii. Într-un efort consecvent de a-și controla anxietatea, acesta va începe să evite contextele care i-au provocat experiențele anterioare de ”auto-periclitare”. Evitarea crește însă dificultatea de re-intrare în situațiile de care se teme.

Conștientizarea reflexivă este o caracteristică foarte des întâlnită la pacienții cu tulburări anxioase. Această alunecare automată a atenției de la conștientizarea senzorială la conștientizarea reflexivă, denumită și ”atenție centrată pe sine” este caracteristică tuturor tulburărilor anxioase: anxietatea anticipatorie a persoanei cu fobie de vorbit în public, îngrijorarea permanentă a pacientului cu anxietate generalizată, teama de teamă sau de a nu pierde controlul a pacientului cu fobie etc.

Pacienții cu tulburări anxioase au nevoie de dezvoltarea unui sentiment de control asupra simptomelor înainte de a putea lucra asupra repărării deficiențelor în experiențierea sinelui. Acesta este motivul pentru care, în tulburările anxioase, trebuie să tratăm simptomele înaintea patologiei sinelui.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Psihoterapia experiențială centrată pe emoție (Leslie Greenberg)

Publicat pe martie 19, 2014 de geaninaciuhan

În funcționarea normală, emoțiile sunt resurse esențiale și adaptative care ajută individul uman nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte mai eficient și să ducă o viață mai satisfăcătoare. Capacitatea omului de a-și accesa, regla și utiliza propriile emoții este cunoscută sub denumirea de inteligență emoțională (Greenberg, 2002). Deoarece emoțiile fac parte din viața interioară extrem de bogată a omului, iar omul este constituit din trasături multiple și adesea contradictorii, în mod obișnuit acesta are tendința de a trăi emoții multiple și contradictorii. Acestea rezultă în principiu din interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate ale individului și situațiile de viață prin care trece.

Relația dintre sine și lumea în care trăiește individul uman este una dinamică, de interdeterminare reciprocă, denumită de Leslie Greenberg dialectic constructivă. Ideea de bază este că această relație se află într-un proces dinamic de modificare, în care atât individul cât și mediul se schimbă în permanență. (Elliott & all., 2004)

Tocmai datorită acestei complexități, sistemul emoțional uman poate deveni disfuncțional, iar acest lucru se poate produce într-un număr mare de moduri diferite. Incapacitatea sau chiar refuzul de a-și accesa propriile emoții sau aspecte ale propriei experiențe emoționale poate duce la deprivarea individului de informații extrem de valoroase și cu mare valoare adaptativă. O altă dificultate frecventă apare atunci când cel mai adaptativ răspuns emoțional este ascuns în spatele altor răspunsuri emoționale, ca atunci când frica se ascunde în satele furiei. În plus, persoanele care au probleme legate de reglarea emoțională pot fi copleșite de emoții puternice și dureroase sau, din contră, pot fi anesteziate și se pot distanța de propriile emoții.

Teoria proces-experiențială descrie de asemenea cum se schimbă oamenii, inclusiv cum învață să-și acceseze și să-și utilizeze emoțiile pentru a se auto-ghida spre cele mai potrivite acțiuni menite a face față situațiilor stresante și a-și regla emoțiile. Relațiile, inclusiv relația terapeutică, pot facilita învățarea emoțională, în primul rând prin furnizarea unui context de siguranță și suport. Acest context stimulează clientul să lucreze activ cu experiențele sale emoționale contradictorii, fapt ce-l ajută în final să dezvolte noi experiențe și o mai bună acceptare de sine.

Emoția este fundamentală în construcția sinelui și este un determinant cheie al auto-organizării. La cel mai basic nivel de funcționare, emoțiile reprezintă o formă adaptativă de procesare a informațiilor și de pregătire pentru acțiune, ele având rolul de a orienta omul în mediul său și de a-i promova starea de bine. Emoțiile au de asemenea rolul de a informa individul dacă o nevoie, valoare sau scop important poate fi atins sau, din contă, poate fi alienat într-o situație dată. Emoțiile sunt totodată implicate în stabilirea priorităților și sunt tendințe de a acționa în urma evaluării situației, luând în calcul scopurile, nevoile și preocupările persoanei.

Emoția este un fenomen cortical complet diferit de gândire. Are propriile baze neurochimice și fiziologice și reprezintă un limbaj unic prin care creierul uman se exprimă. Sistemul limbic este implicat fundamental în răspunsurile emoționale. Acesta guvernează multe dintre procesele fiziologice ale organimului uman, influențând automat sănătatea fizică. LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoțiilor: a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri intestinale; b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce emoții mediate de gândire. Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției. (Le Doux, 1996)

O altă idee fundamentală în teoria proces-experiențială asupra emoțiilor este aceea că, în urma evoluției, cortexul emoțional a căpătat capacitatea de învățare complexă a răspunsurilor emoționale. Astfel, odată cu derularea unei experiențe de viață, se formează rețele neuronale care produc răspunsuri emoționale similare la apariția semnelor învățate legate de evemimente/ obiecte ce au produs anterior o anumită emoție. Aceste amintiri ale experiențelor emoționale trăite se structurează în scheme emoționale. Pe baza acestora oamenii reacționează automat la indicii ale situațiilor despre care au învățat că sunt periculoase, iar aceste reacții sunt rapide și nu implică gândirea. Spre exemplu, persoana adultă care simte frica atunci când aude vocea tatălui său, autoritar și dominant pe toată perioada copilăriei.

Schemele emoționale sunt structuri organizate și rafinate prin experiență, fiind ulterior stocate în rețele mnezice. Mai mult, procesarea emoțională pe baza acestor scheme este sursa principală de experiență emoțională și ținta intervenției și schimbării terapeutice în psihoterapia experiențială centrată pe emoție propusă de Leslie Greenberg și Robert Elliott.

Schemele emoționale se formează în urma unor evenimente cu o încărcătură emoțională puternică, cum ar fi trădarea sau abandonul, și care se traduc în reacții emoționale puternice. Cu cât emoția este mai intensă, cu atât crește probabilitatea ca aceasta să fie ”fixată” într-o schemă emoțională. Deci schema emoțională este formată de emoții conectate cu amintiri ale sinelui în situație. Drept rezultat, răspunsul emoțional poate fi retrăit în nenumărate rânduri și la mult timp după eveniment. Orice amintire a evenimentului dureros stimulează un răspuns emoțional asemănător.

Schimbarea structurii schemei emoționale memorate în cadrul psihoterapiei se realizează prin procesul de reconsolidare a memoriei. (Nadel & Bohbot 2001, citați de Elliott & all, 2004) Teoriile clasice ale memoriei sugerează ideea că, imediat după ce s-a produs învățarea, există o perioadă de timp în care informația memorată este fragilă și labilă, iar după trecerea unui anumit timp amintirea respectivă devine permanentă. Pe parcursul perioadei de consolidare se poate perturba formarea amintirii; odată ce această fereastră în timp s-a închis, amintirea poate fi modificată sau inhibată, dar nu poate fi eliminată. O teorie și mai recentă asupra memoriei sugerează că de fiecare dată când o amintire este regăsită, schema de bază a acesteia devine din nou labilă și fragilă, ea necesitând o nouă perioadă de consolidare, numită reconsolidare. Această perioadă de reconsolidare permite o nouă șansă de perturbare a amintirii. Posibilitatea perturbării sau chiar distrugerii unei scheme emoționale învățate anterior prin blocarea reconsolidării are implicații clinice extrem de importante.

Publicat în Uncategorized | Un comentariu

Modelul celor trei stadii în consiliere (Clara E. Hill)

Publicat pe martie 19, 2014 de geaninaciuhan

Modelul pleacă de la ideea că oamenii se nasc cu potențial diferit pe plan psihologic, intelectual, fizic și interpersonal. Ei au anumite predispoziții biologice la naștere și au tendința de a-și împlini acest potențial. Modul în care ei se dezvoltă depinde în mare măsură de mediu. Atunci când mediul este suficient de bun pentru a-i oferi copilului satisfacerea nevoilor de bază, potențialul acestuia de dezvoltare se împlinește. Oamenii continuă să se adapteze și să se dezvolte de-a lungul întregii vieți, în limitele predispozițiilor lor biologice. Ei nu-și pot transforma complet personalitatea, dar pot ajunge să accepte cine sunt și să-și împlinească la maxim potențialul.

Procesul de consiliere constă într-o scufundare interioară a clientului cu scopul unei mai bune înțelegeri a propriei persoane, urmată de readucerea lui în lume cu o capacitate îmbunătățită de a face față problemelor. Intervenția începe cu explorarea, continuă cu insightul și se finalizeazã cu acțiunea.

Schema generală a procesului de consiliere cuprinde următoarele etape (Hill, 2009):

Stadiul explorării
Stadiul insight-ului
Stadiul acțiunii

În stadiul explorării consilierul are ca scopuri principale: stabilirea raportului, dezvoltarea relației terapeutice, încurajarea clientului să-și spună problema, ajutarea clientului să-și exploreze gândurile și sentimentele și cunoașterea clientului. Explorarea îi dă clientului oportunitatea să-și exprime emoțiile și să înțeleagă complexitatea problemei sale.

În stadiul insight-ului consililerul colaborează cu clientul cu dublul scop scop: de a-l ajuta să se înțeleagă mai bine pe sine, să-și înțeleagă mai bine gândurile, sentimentele și comportamentele; de a-și înțelege mai bine rolul în perpetuarea propriilor probleme. Insightul îl ajută pe client să vadă lucrurile într-o lumină nouă și să-și asume responsabilitatea și controlul asupra problemelor. Când clientul înțelege problema îi este mai ușor să se schimbe. Consilierul lucrează activ cu clientul în acest stadiu și construiesc înțelesuri împreună.

În acest stadiu consilierul lucrează activ cu clientul pentru a constru sensuri împreună, provoacă perspectiva clientului, uneori își oferă propriile idei și își utilizează propria experiență cu scopul de a-l ajuta pe client să privească lucrurile într-o lumină nouă. Clienții au nevoie adesea de perspectiva externă a consilierului, care le furnizează idei noi și feedback, în special atunci când sunt blocați. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că întotdeauna consilierul are cea mai bună perspectivă, dar el poate avea o perspectivă alternativă pe care clientul ar fi bine să o ia în considerație. Consilierul îi furnizează clientului feedback în legătură cu comportamentul lui din timpul ședințelor și îl asistă în înțelegerea mecanismelor prin care aceste comportamente s-au dezvoltat și a scopurilor la care ele servesc. Înțelegând cum este perceput de către consilier, clientul devine mai capabil să înțeleagă și modul în care alte persoane reacționează la el. În plus, tot în acest stadiu, consilierul și clientul lucrează asupra problemelor care apar în relația terapeutică. Clientul este ajutat să aibă experiențe relaționale corective prin modelarea unor modalități mai eficiente de interacțiune cu oamenii. Altfel, relația poate deveni centrul procesului de învățare în stadiul insight-ului.

În stadiul acțiunii consilierul îl ajută pe client să se gândească la schimbări care să reflecteze noile înțelegeri (insight-ul). Consilierul și clientul explorează împreună ideea de schimbare. Ei încearcă să determine dacă clientul vrea să se schimbe și care este sensul schimbării în viața acestuia. Ei imaginează posibilele schimbări și ăl ajută pe client să ia decizii în legătură cu ce schimbare să urmeze. Consilierul îi învață pe client abilitățile necesare pentru a face schimbări în viața sa. Clientul poate fi ajutat să dezvolte strategii prin care să încerce noi comportamente și să ceară feedback de la persoane din afara relației terapeutice. Tot în acest stadiu consilierul și clientul evaluează continuu efectele planurilor de acțiune implementate și și fac modificări cu scopul de a-la juta pe client să ajungă la rezultatele dorite. Procesul este unul de colaborare. Consilierul îi cere în permannență clientului să vorbească despre sentimentele pe care le are în legătură cu schimbarea. Consilierul nu se comportă ca un expert, ci ca un ghid care îl asistă pe client în explorarea gândurilor și sentimentelor sale legate de acțiunile pe care le intreprinde și legate de ideea de a face schimbări pozitive în viața sa.

Scopuri și abilități în cele trei stadii (Hill, 2009):

Stadiul	Scopuri	Abilități
Explorare	Atenție, observație, ascultare Explorarea gândurilor Explorarea sentimentelor	Comportamente nonverbale, comportamente verbale minimale Reformulări, întrebări deschise sau gânduri Reflectarea sentimentelor, exprimarea sentimentelor, întrebări deschise referitoare la emoții și sentimente
Insight	Conștientizarea Facilitarea insightului Facilitare în relații	Provocare Întrebări deschise pentru insight, interpretare, exprimarea insightului Experiențe relaționale corective
Acțiune	Facilitarea acțiunii	Întrebări deschise pentru acțiune, furnizarea informațiilor, stabilirea procesului, ghidarea directă, stabilirea strategiilor

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Copii și adolescenți – probleme, tulburări, evaluare și intervenție psihoterapeutică

Publicat pe februarie 20, 2014 de geaninaciuhan

Publicat în Despre copii, Despre evaluarea psihologica, Despre Psihoterapie, Despre părinți | Etichetat evaluare psihologică, psihodiagnostic, psihoterapia copilului | Lasă un comentariu

Adolescența în teoria lui Erik Erickson

Publicat pe februarie 19, 2014 de geaninaciuhan

Deoarece se vorbește foarte mult în presă zilele acestea despre adolescenți, pornind de la cazurile tinerelor atrase de viața monahală la o vârstă mult prea fragedă, voi continua prezentarea teoriei lui Erik Erickson cu descrierea adolescenței, ca stadiu al dezvoltării umane.

Stadiul V (adolescenţa) începe odată cu pubertatea şi se întinde până la 18-20 ani. Sarcina de dezvoltare (criza psihosocială) este de a dezvolta identitatea Eului şi de a evita confuzia de rol. Erickson a fost interesat în primul rând de adolescenţă, iar pattern-urile pe care le-a văzut aici au stat la baza formulării întregii sale teorii.

Identitatea Eu-lui înseamnă a şti cine eşti şi ce loc ocupi în societate. Tânărul trebuie să ia toate lucrurile pe care le-a învăţat despre viaţă şi despre sine însuşi şi să le încadreze într-o imagine de sine unitară, una pe care comunitatea să o considere semnificativă.

Pentru ca adolescentul să-şi construiască identitatea Eu-lui, societatea în care trăieşte trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

Trebuie să aibă o cultură adultă care să merite respectul adolescentului. Pentru aceasta trebuie să existe modele bune de rol printre adulţi şi linii deschise de comunicare.
Societatea trebuie să furnizeze ritualuri clare de trecere de la copil la adult, anumite împliniri şi obiceiuri care să distingă copilul de adult. În societăţile primitive şi tradiţionale, băiatului adolescent i se cere să părăsească satul pentru o perioadă de timp şi să trăiască pe cont propriu, să vâneze un animal simbolic sau să caute o viziune inspirantă. În unele societăţi, băieţilor şi fetelor li se cere să treacă prin anumite teste de rezistenţă, ceremonii simbolice sau evenimente educaţionale. Cu alte cuvinte, trebuie făcută clar distincţia între perioada lipsită de putere şi iresponsabilă a copilăriei şi perioada adultă, caracterizată prin putere şi responsabilitate.

Dacă nu se îndeplinesc aceste condiţii apare confuzia de rol, care se traduce prin nesiguranţa legată de propriul loc în societate şi în lume în general. Când adolescentul se confruntă cu confuzia de rol, spune Erickson, el suferă o criză de identitate. Principala întrebare pe care şi-o pune este “Cine sunt eu?”.

Erickson sugerează adolescenţilor din societatea noastră să-şi ia un ,,timp liber” la trecerea în viaţa adultă, să plece într-o călătorie, să se cunoască pe ei înşişi. Pentru că, spune Erickson, avem tendinţa să alergăm spre succes cu viteză şi puţini dintre noi ne dăm seama ce înseamnă de fapt succesul pentru noi.

Putem vorbi despre prea multă identitate a Eu-lui, când persoana este implicată într-un rol particular dintr-o anumită societate sau subcultură unde nu este loc pentru toleranţă. Aceasta duce la tendinţa dezadaptativă numită fanatism. Un fanatic consideră calea aleasă de el ca fiind singura cale. Bineânţeles, adolescenţii sunt cunoscuţi pentru idealismul lor şi pentru tendinţa pe care o au de a vedea lucrurile în “alb şi negru”. Aceşti oameni îi vor strânge pe alţii în jurul lor şi îşi vor promova ideile şi credinţele, fără a ţine cont de dreptul celorlalţi de a nu fi de acord cu ei.

Mai gravă este însă lipsa identităţii Eu-lui, care duce la apariţia simptomului patologic numit renegare. Aceste persoane îşi neagă locul în lumea adulţilor şi, mai mult decât atât, neagă nevoia lor de identitate. Unii adolescenţi de acest tip fuzionează cu un grup, în special grupuri care au tendinţa de a le furniza detaliile propriei identităţi: grupuri religioase, fondate pe ostilitate, organizaţii militare extremiste etc. Este posibil să se implice în activităţi destructive, droguri, alcool sau se pot retrage în fantezii psihotice. Pentru că, de fapt, a fi “rău” sau chiar a fi “nimeni” este mai bine decât a nu şti cine eşti.

Dacă tânărul realizează un echilibru între identitatea Eu-lui şi confuzia de rol, atunci el va dezvolta virtutea fidelităţii. Fidelitatea înseamnă loialitate, capacitatea de a trăi după standardele societăţii în ciuda faptului că acestea pot fi imperfecte, incomplete şi inconsecvente. Nu este vorba aici de loialitate oarbă şi nici de acceptarea imperfecţiunilor. În fond, dacă îţi iubeşti comunitatea, vei dori să o vezi că devine cât mai bună posibil. Dar fidelitatea înseamnă că ţi-ai găsit un loc în comunitatea respectivă, un loc care îţi permite să-ţi aduci contribuţia.

Publicat în Despre copii, Despre părinți | Etichetat adolescența, confuzia de rol, dezvoltare umană, identitatea eului | Lasă un comentariu

Copiii n-ar trebui să plateasca prețul emoțional al divorțului părinților!

Publicat pe februarie 16, 2014 de geaninaciuhan

Copiii n-ar trebui să plateasca prețul emoțional al divorțului părinților! Principala datorie a noastră ca părinți este să veghem cu mare atenție asupra evoluției emoționale a copilului nostru, să observăm din timp semnele unei evoluții disfuncționale în personalitatea lui și să apelăm, dacă este cazul, la ajutorul specializat al psihologului pentru consiliere sau psihoterapie. Un copil de 15 ani nu este normal nici să gândească așa de absolutist, nici să ia decizii extreme în legătură cu viața lui, nici poate să aibă un duhovnic cu care să schimbe mesaje pe email. Este evident că acest copil nu are parte de o comunicare afectivă autentică cu niciunul dintre părinți și că are probleme serioase de integrare in grupul de aceeași vârstă. Unii dintre noi suntem așa de centrați pe performanele școlare ale copiilor noștri, pe imaginea externă pe care ne-o crează ideea că avem un ”copil perfect”, încât uităm să-i mai dăm atenție sufletului lui, uităm să-l ajutăm să crească armonios.

http://www.realitatea.net/iulia-ionescu_1380822.html

Publicat în Despre copii, Despre părinți | Etichetat adolescenți, dezvoltare emoțională | Lasă un comentariu

O frumoasă teorie clasică a dezvoltării umane – Erik Erickson și psihologia Ego-ului

Publicat pe februarie 10, 2014 de geaninaciuhan

La indienii Sioux exista o tradiţie care prevedea ca tânărul adolescent să plece într-o călătorie a maturizării în căutarea unui vis, îmbrăcat doar cu pânza din jurul şoldurilor şi mocasini. Flămând, însetat şi obosit, băiatul trebuia să aibă un vis în a patra zi, care trebuia să-i dezvăluie calea vieţii sale. Când se întorcea acasă, el trebuia să povestească visul bătrânilor tribului, care îl interpretau conform unei practici străvechi. Acest vis îi spunea dacă era destinat să fie un bun vânător, un mare războinic, un expert în “arta” furtului de cai, specialist în confecţionarea armelor, lider spiritual, preot sau vraci.

De asemenea, visul dezvăluia dacă băiatul avea să se comporte de-a lungul vieţii într-un mod dezadaptat. Spre exemplu, dacă visa luna sau un bivol, tânărul avea să se comporte ca un travestit, iar dacă visa pasărea deşertului avea să înebunească.

Oricum, nunărul rolurilor pe care o persoană putea să le joace în viaţă era destul de mic pentru un bărbat şi mult mai mic pentru o femeie. Majoritatea oamenilor erau “generalişti” şi foarte puţini îşi permiteau să fie “specialişti”. Rolurile erau învăţate în familie şi comunitate, la şcoala vieţii.

Pe vremea când Erik Erickson i-a vizitat pe indienii sioux, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ei locuiau într-o rezervaţie, printre ziduri. Principala lor sursă de hrană şi îmbrăcăminte fusese de mult timp vânată până la exterminare, iar patternurile vieţii lor le fuseseră luate de eforturile guvernelor americane de a-i transforma pe indieni în americani.

Copiii trebuiau să stea în internate cea mai mare parte a anului, din credinţa că civilizaţia şi prosperitatea vin odată cu educaţia. În aceste şcoli ei învăţau o mulţime de lucruri care contraziceau ceea ce învăţaseră acasă. Erau învăţaţi standardele albilor privind curăţenia şi frumuseţea, care contraziceau standardele lor, ce promovau modestia. Erau învăţaţi să intre în competiţie, fapt care contrazicea tradiţia lor, ce promova egalitarismul. Erau învăţaţi să-şi exprime liber opiniile, în timp ce tradiţia îi învăţa să fie liniştiţi. Cu alte cuvinte, profesorii lor albi îi considerau elevi cu care era aproape imposibil de lucrat, în timp ce părinţii lor îi considerau corupţi de o cultură străină. Cu timpul, cultura lor originală a dispărut, dar noua cultură nu furniza toate substituţiile necesare. Nu mai era nici o călătorie în căutarea viselor şi nu mai erau nici roluri sociale la care să viseze adolescenţii.

Erickson a fost impresionat de dificultăţile pe care le înfruntau copiii şi adolescenţii Sioux pe care i-a observat. Dar creşterea şi găsirea propriului loc în lume nu este uşoară nici pentru mulţi copii de orice altă cultură. Şi el dădea următoarele exemple din cultura americană:

afro-americanii se luptă să-şi formeze o identitate din rădăcinile africane, din cultura lipsei de putere şi a sărăciei şi din cultura majorităţii albe care îi înconjoară;
americanii de origine asiatică sunt prinşi între tradiţiile asiatice şi cele americane;
copii americani din mediul rural se integrează greu în societate.

În societăţile tradiţionale (acum 50 sau 100 de ani), tânărul îşi privea cu admiraţie părinţii, rudele, vecinii sau profesorii. Ei erau persoane decente, care munceau în credinţă şi tânărul dorea să fie ca ei, să le urmeze destinul, meseria, îi lua ca model de viaţă.

În ziua de astăzi, majoritatea tinerilor îşi aleg modele din mass-media, în special de la televizor. Este uşor de înţeles de ce: oamenii de la televizor sunt mai frumoşi, mai bogaţi, mai deştepţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi decât oricine din preajma noastră. Din păcate, ei nu sunt reali. Mulţi studenţi în anul I sunt rapid dezamăgiţi că domeniul pe care l-au ales necesită multă muncă şi studiu (psihologia are nevoie de statistică?!), pentru că la televizor nu este aşa. Mai târziu, mulţi tineri sunt surprinşi de faptul că slujbele pentru care au muncit atât de mult ca să le obţină nu sunt atât de creative şi de glorioase şi nu aduc chiar atâta împlinire pe cât credeau ei. Lucrurile nu stau aşa la televizor. De accea nu este surprinzător faptul că mulţi tineri apelează la droguri sau alcool, şi implicit la viaţa ireală pe care acestea o oferă. Poate mulţi dintre noi ar avea nevoie la trecerea din adolescenţă la viaţa adultă de o călătorie în căutarea unui vis. Erickson a recunoscut că lui i-ar fi prins tare bine.

Orientarea psihologică pentru care este cunoscut Erik Erikson şi pe care el a dezvoltat-o pornind de la psihanaliza lui Freud este psihologia ego-ului. El acceptă ideile lui Freud ca fiind corecte, inclusiv mult controversatele idei legate de complexul lui Oedip, dar acceptă în acelaşi timp şi ideile legate de ego adăugate de psihanaliştii Heinz Hartman şi Anna Freud. El însă este mult mai orientat spre societate şi cultură decât ceilalţi psihanalişti tradiţionalişti şi are tendinţa de a elimina rolul instinctelor şi al inconştientului.

Cea mai importantă latură a muncii sale este rafinarea şi extinderea teoriei lui Freud referitoare la stadiile dezvoltării personalităţii.

Erickson spune că dezvoltarea funcţionează după principiul epigenetic. Acest principiu prespune că personalitatea noastră se dezvoltă parcurgând opt etape predeterminate. Progresul nostru la fiecare stadiu este determinat în parte de succesul sau insuccesul pe care l-am avut la toate celelalte stadii anterioare. El face comparaţia cu un boboc de trandafir, ale cărui petale se deschid într-o anumită ordine, predeterminată genetic. Dacă intervenim în ordinea naturală trăgând de o petală prematur, stricăm dezvoltarea întregii flori.

Fiecare stadiu implică anumite sarcini de dezvoltare de natură psihosocială. În pură tradiţie freudiană, Erickson le numeşte crize psihosociale, dar ele sunt mult mai elaborate decât implică termenul utilizat.

Fiecare stadiu are un timp optim. Nu are nici un rost să grăbim copiii să devină adulţi, aşa cum fac părinţii obsedaţi de succes. De asemenea, nu este posibil nici să încetinim procesul sau să încercăm să ne protejăm copii de cerinţele vieţii. Există un timp potrivit pentru fiecare sarcină.

Dacă un stadiu este trecut cu bine, noi căpătăm o anumită virtute, eficacitate sau putere psihosocială, care ne va ajuta în următoarele stadii ale vieţii noastre. Pe de altă parte, dacă nu reuşim prea bine la un anumit stadiu al dezvoltării noastre, noi dezvoltăm anumite tendinţe dezadaptative sau chiar simptome psihopatologice, care ne vor prejudicia toată dezvoltarea ulterioară. Dintre acestea, cele mai grave sunt simptomele psihopatologice, care implică foarte puţin din aspectul pozitiv şi foarte mult din aspectul negativ al sarcinii de dezvoltare (ex: o persoană care nu poate avea încredere în ceilalţi). Tendinţele dezadaptative nu sunt chiar aşa de rele şi implică mai mult din aspectul pozitiv şi mai puţin din aspectul negativ al sarcinii de dezvoltare (ex: o persoană care are prea
multă încredere în ceilalţi).

Erickson vorbeşte şi de interacţiunea dintre generaţii, pe care o numeşte mutualitate. Freud scosese în evidenţă faptul că copiii sunt influenţaţi decisiv în dezvoltarea lor de către părinţi. Erickson subliniază că şi copiii la rândul lor influenţează dezvoltarea
părinţilor lor. Spre exemplu, venirea pe lume a unui copil schimbă radical
viaţa unui cuplu, împingându-i astfel pe părinţi la un nou stadiu în
dezvoltarea lor. La fel se întâmplă şi la a treia generaţie. Mulţi dintre noi
am fost influenţaţi considerabil în dezvoltarea noastră de către bunici iar noi
la rândul nostru i-am influenţat pe bunicii noştri în propria lor dezvoltare.

Un foarte bun exemplu de mutualitate este cel al mamei adolescente. Deşi mama şi copilul pot avea o viaţă bună împreună, adesea mama este încă implicată în sarcinile adolescenţei sale, ca definirea identităţii sau a locului în societate. Relaţia pe care o are sau a avut-o cu tatăl copilului poate fi una imatură şi, dacă nu se căsătoresc, ea va trebui să facă faţă în acelaşi timp problemelor ce implică găsirea şi dezvoltarea unei noi relaţii. Copilul, pe de altă parte, are propriile lui nevoi, cea mai importantă fiind de a avea o mamă matură şi capabilă să-l îngrijească. Dacă părinţii mamei vin în ajutor, atunci ei sunt puşi în situaţia de a-şi lăsa deoparte propriile sarcini de dezvoltare şi să se întoarcă la un stil de viaţă pe care l-au depăşit, fapt care lui i se va părea extrem de solicitant.

Publicat în Despre copii, Despre părinți | Etichetat Erik Erickson, psihologia dezvoltării, Psihologia Ego-ului, teorii clasice ale personalitatii | Lasă un comentariu

Alianța terapeutică

Publicat pe februarie 10, 2014 de geaninaciuhan

Legătura ”de lucru” care se stabilește în timpul intervenției psihoterapeutice între client și terapeut este cunoscută sub denumirea de alianță terapeutică.

Cea mai cunoscută definiţie a alianţei terapeutice este dată de Bordin în 1979. Alianţa este văzută ca fiind alcătuită din trei componente interrelaţionate:

– consensul clientului şi terapeutului în privinţa scopurilor tratamentului (Goal);

– consensul clientului şi terapeutului în privinţa a cum să ajungă la aceste scopuri (Task);

– dezvoltarea unei relaţii între terapeut şi client (Bond).

Această conceptualizare implică o structură factorială caracterizată printr-un factor general al alianţei şi trei factori secundari, fiecare corespunzându-i uneia dintre cele trei componente. Alianţa se referă la calitatea şi puterea relaţiei de colaborare dintre pacient şi terapeut în cadrul terapiei. Conceptul include:

– Legătura afectivă pozitivă dintre pacient şi terapeut care implică încredere reciprocă, respect şi grijă

– Aspecte cognitive ale relaţiei terapeutice. Consensul privind terapia, scopurile terapiei.

– Un sentiment de parteneriat în terapie între pacient şi terapeut, în care amândoi sunt implicaţi activ în responsabilităţile pe care le au.

De asemenea, este cunoscută definiția dată de Luborsky (1976), care îşi are rădăcinile în terapiile psihodinamice. Luborsky sugerează că alianţa dintre terapeut şi client se dezvoltă în două faze:

– Alianţa de tip I – Implică: credinţa clientului că terapeutul este o sursă potenţială de ajutor, terapeutul care furnizează o relaţie caldă, suportivă şi grijulie. Acest nivel al alianţei se materializează într-o relaţie de siguranţă în cadrul căreia poate începe munca terapeutică.

– Alianţa de tip II – Implică: investiţia clientului şi încrederea sa în procesul terapeutic în sine, angajamentul faţă de anumite concepte care stau la baza terapiei (cum ar fi natura problemei şi valoarea procesului exploratoriu), precum și dorinţa clientului de a se implica în procesul terapeutic.

Metode de măsurare a alianţei terapeutice:

Cercetarea din psihoterapia adultului din ultimele doua decenii a dus la construirea mai multor metode de masurare a aliantei terapeutice, cele mai cunoscute fiind:

– Working Alliance Inventory (WAI)

– California Psychotherapy Alliance Scale (ALAPS)

– Penn Helping Alliance Questionnaire (HAq)

– The Vanderbilt Scales (VPPS, VTAS)

Publicat în Despre Psihoterapie | Etichetat alianța teraeutică, psihoterapie | Lasă un comentariu

Aplicații ale gestaltterapiei în psihoterapia copilului

Publicat pe ianuarie 6, 2014 de geaninaciuhan

În psihoterapia gestaltistă problemele sunt privite ca tulburări de creştere şi întreruperi în dezvoltarea socială. Din această cauză copiii rămân prinşi în fanteziile copilăriei şi în gândirea orientată spre trecut. Terapia este o încercare de creştere a conştientului mai degrabă decât de ameliorare a simptomelor şi acest lucru se face prin experienţe cathardice şi prin încercarea de a-l duce pe copil la o conştiinţă senzorială a prezentului. Terapia este activă şi confrontativă prin utilizarea multor exerciţii gestaltiste. Terapeutul evită orice încercare de a-l controla pe copil; de fapt unul dintre scopurile terapiei este de a-l face pe copil să descopere că el nici nu avea nevoie de terapie. Acest tip de tratament durează în medie un an.

Scopul terapiei este de a ajuta copilul să devină conştient de sine şi de existenţa sa în lume. Un copil care prezintă o disturbanţă este evident că are o tulburare a echilibrului natural care influenţează întregul organism, întraga persoană. A face terapie în concepţia gestaltistă înseamnă a te întoarce, a localiza şi a repara funcţia deficitară.

O parte esenţială a acestui model de lucru este dezvoltarea normală a copilului. Dezvoltarea sănătoasă şi neîntreruptă a simţuilor, corpului, sentimentelor şi intelectului este baza imaginii de sine a copilului. Majoritatea copiilor care au nevoie de ajutor au un lucru în comun: unele impefecţiuni în funcţile lor de contact. Funcţiile de contact sunt: privirea, vorbirea, atingerea, ascultarea, mişcarea, mirosul şi gustul. Copiii cu probleme nu sunt capabili să utilizeze una sau mai multe funcţii de contact în relaţionarea cu adulţii din viaţa lor, cu alţi copii sau cu mediul în general. Buna utilizare a funcţiilor de contact este un semn al forţei sau slăbiciunii interioare a copilului. Cum o bună identitate de sine pesupune un bun contact, toţi copiii care vin la terapie nu au o imagine de sine prea bună şi probabil fac tot ce pot să ascundă acest fapt.

Copiii nu dau vina pentru problemele lor asupra părinţilor sau a mediului extern, ci îşi imaginează că ei sunt răi, că au făcut ceva greşit, că nu sunt destul de frumoşi sau de deştepţi. Totuşi, la un anumit nivel există o dorinţă foarte puternică de a supravieţui, de a depăşi dificultăţile.

Copiii se protejează intr-un fel sau altul de a nu suferi: unii se înconjoară cu fantezii pentru a-şi face viaţa mai uşoară şi pentru a se amuza, unii se închid în ei, iar alţii se exteriorizează într-un fel sau altul. Aceştia din urmă primesc cea mai multă atenţie, fapt care întăreşte tocmai comportamentul pe care adulţii îl urăsc cel mai mult.

Copiii fac tot ce pot pentru a supravieţui. Dacă simt lipsa sau întreruperea funcţionării naturale, ei aleg un comportament care pare a-i ajuta să treacă peste acest impas. Ei se pot comporta agresiv, ostil, furios sau hiperactiv. Se pot închide în lumi create de ei, pot vobi cât mai puţin posibil sau chiar deloc, pot deveni temători de oricine sau orice sau de un lucru particular care le afectează viaţa. Pot deveni extrem de “buni”, se pot agăţa de adulţii din viaţa lor, pot deveni enuretici, astmatici, alergici, pot prezenta ticuri, dureri de cap, stomacale sau pot fi predispuşi la accidente.

Uneori copilul funcţionează în viaţă pe baza unor idei care nu îi aparţin, ci pe care le-a auzit la cei din jur. El îşi asumă caracterizările sau descrierile celorlalţi şi se comportă în consecinţă. Sarcina terapeutului este de a-l ajuta pe copil să se separe de aceste evaluări şi concepte eronate despre sine şi de a se autodescoperi pas cu pas. Când lucrează cu un copil, terapeuul ştie că trebuie să se întoarcă în timp şi să reamintească, să recâştige sau să întărească ceva ce pacientul a avut ca bebeluş, dar acum a pierdut. Pe măsură ce simţurile lui se trezesc, pe măsură ce începe să-şi cunoască din nou corpul, copilul poate să recunoască, să accepte şi să exprime sentimentele lui pierdute. Învaţă că poate alege şi că îşi poate verbaliza dorinţele, nevoile, gândurile şi ideile. Învaţă cine este şi se acceptă pe sine.

Terapia acţionează în sensul construirii identităţii personale a copilului, întăririi funcţiilor de contact şi înoirii contactului copilului cu simţurile, corpul şi sentimentele sale şi utilizarea intelectului. I se cere copilului cât mai multă experienţă posibil în domeniile în care are cea mai multă nevoie. Şi când se poate, acesta este încurajat să fie conştient de procesul experimentării. Când i se cere copilului să spună o propoziţie care să-i definească desenul, aceasta este o propoziţie de conştientizare. Când copilul este întrebat: “Tu simţi vreodată aşa?” sau “Acest lucru se potriveşte cu viaţa ta?” terapeutul caută conştientizarea explicită. Această conştientizare facilitează schimbarea. Pe măsură ce conştientizarea unui copil se dezvoltă, se poate începe examinarea opţiunilor şi variantelor disponibile, experimentarea unor noi moduri de a fi sau lucrul cu temerile pe care copilul le-a ascuns pentru a se împiedica să facă noi alegeri care i-ar îmbunătăţi viaţa. Tehnica utilizată depinde de copil şi diferă de la un copil la altul.

Sarcina terapeutului este de a-i ajuta pe copii să se simtă siguri pe ei, de a-i ajuta să vadă lumea din jurul lor aşa cum este ea de fapt. Trebuie să ştie că au mai multe posibilităţi şi că pot alege cum doresc să-şi trăiască viaţa, cum să reacţioneze la lumea lor, cum s-o manipuleze.