Deoarece se vorbește foarte mult în presă zilele acestea despre adolescenți, pornind de la cazurile tinerelor atrase de viața monahală la o vârstă mult prea fragedă, voi continua prezentarea teoriei lui Erik Erickson cu descrierea adolescenței, ca stadiu al dezvoltării umane.

Stadiul V (adolescenţa) începe odată cu pubertatea şi se întinde până la 18-20 ani. Sarcina de dezvoltare (criza psihosocială) este de a dezvolta identitatea Eului şi de a evita confuzia de rol. Erickson a fost interesat în primul rând de adolescenţă, iar pattern-urile pe care le-a văzut aici au stat la baza formulării întregii sale teorii.

Identitatea Eu-lui înseamnă a şti cine eşti şi ce loc ocupi în societate. Tânărul trebuie să ia toate lucrurile pe care le-a învăţat despre viaţă şi despre sine însuşi şi să le încadreze într-o imagine de sine unitară, una pe care comunitatea să o considere semnificativă.

Pentru ca adolescentul să-şi construiască identitatea Eu-lui, societatea în care trăieşte trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. Trebuie să aibă o cultură adultă care să merite respectul adolescentului. Pentru aceasta trebuie să existe modele bune de rol printre adulţi şi linii deschise de comunicare.
2. Societatea trebuie să furnizeze ritualuri clare de trecere de la copil la adult, anumite împliniri şi obiceiuri care să distingă copilul de adult. În societăţile primitive şi tradiţionale, băiatului adolescent i se cere să părăsească satul pentru o perioadă de timp şi să trăiască pe cont propriu, să vâneze un animal simbolic sau să caute o viziune inspirantă. În unele societăţi, băieţilor şi fetelor li se cere să treacă prin anumite teste de rezistenţă, ceremonii simbolice sau evenimente educaţionale. Cu alte cuvinte, trebuie făcută clar distincţia între perioada lipsită de putere şi iresponsabilă a copilăriei şi perioada adultă, caracterizată prin putere şi responsabilitate.

Dacă nu se îndeplinesc aceste condiţii apare confuzia de rol, care se traduce prin nesiguranţa legată de propriul loc în societate şi în lume în general. Când adolescentul se confruntă cu confuzia de rol, spune Erickson, el suferă o criză de identitate. Principala întrebare pe care şi-o pune este “Cine sunt eu?”.

Erickson sugerează adolescenţilor din societatea noastră să-şi ia un ,,timp liber” la trecerea în viaţa adultă, să plece într-o călătorie, să se cunoască pe ei înşişi. Pentru că, spune Erickson, avem tendinţa să alergăm spre succes cu viteză şi puţini dintre noi ne dăm seama ce înseamnă de fapt succesul pentru noi.

Putem vorbi despre prea multă identitate a Eu-lui, când persoana este implicată într-un rol particular dintr-o anumită societate sau subcultură unde nu este loc pentru toleranţă. Aceasta duce la tendinţa dezadaptativă numită fanatism. Un fanatic consideră calea aleasă de el ca fiind singura cale. Bineânţeles, adolescenţii sunt cunoscuţi pentru idealismul lor şi pentru tendinţa pe care o au de a vedea lucrurile în “alb şi negru”. Aceşti oameni îi vor strânge pe alţii în jurul lor şi îşi vor promova ideile şi credinţele, fără a ţine cont de dreptul celorlalţi de a nu fi de acord cu ei.

Mai gravă este însă lipsa identităţii Eu-lui, care duce la apariţia simptomului patologic numit renegare. Aceste persoane îşi neagă locul în lumea adulţilor şi, mai mult decât atât, neagă  nevoia lor de identitate. Unii adolescenţi de acest tip fuzionează cu un grup, în special grupuri care au tendinţa de a le furniza detaliile propriei identităţi: grupuri religioase, fondate pe ostilitate, organizaţii militare extremiste etc. Este posibil să se implice în activităţi destructive, droguri, alcool sau se pot retrage în fantezii psihotice. Pentru că, de fapt, a fi “rău” sau chiar a fi “nimeni” este mai bine decât a nu şti cine eşti.

Dacă tânărul realizează un echilibru între identitatea Eu-lui şi confuzia de rol, atunci el va dezvolta virtutea fidelităţii. Fidelitatea înseamnă loialitate, capacitatea de a trăi după standardele societăţii în ciuda faptului că acestea pot fi imperfecte, incomplete şi inconsecvente. Nu este vorba aici de loialitate oarbă şi nici de acceptarea imperfecţiunilor. În fond, dacă îţi iubeşti comunitatea, vei dori să o vezi că devine cât mai bună posibil. Dar fidelitatea înseamnă că ţi-ai găsit un loc în comunitatea respectivă, un loc care îţi permite să-ţi aduci contribuţia.