În funcționarea normală, emoțiile sunt resurse esențiale și adaptative care ajută individul uman nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte mai eficient și să ducă o viață mai satisfăcătoare. Capacitatea omului de a-și accesa, regla și utiliza propriile emoții este cunoscută sub denumirea de inteligență emoțională (Greenberg, 2002). Deoarece emoțiile fac parte din viața interioară extrem de bogată a omului, iar omul este constituit din trasături multiple și adesea contradictorii, în mod obișnuit acesta are tendința de a trăi emoții multiple și contradictorii. Acestea rezultă în principiu din interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate ale individului și situațiile de viață prin care trece.

Relația dintre sine și lumea în care trăiește individul uman este una dinamică, de interdeterminare reciprocă, denumită de Leslie Greenberg dialectic constructivă. Ideea de bază este că această relație se află într-un proces dinamic de modificare, în care atât individul cât și mediul se schimbă în permanență. (Elliott & all., 2004)

Tocmai datorită acestei complexități, sistemul emoțional uman poate deveni disfuncțional, iar acest lucru se poate produce într-un număr mare de moduri diferite. Incapacitatea sau chiar refuzul de a-și accesa propriile emoții sau aspecte ale propriei experiențe emoționale poate duce la deprivarea individului de informații extrem de valoroase și cu mare valoare adaptativă. O altă dificultate frecventă apare atunci când cel mai adaptativ răspuns emoțional este ascuns în spatele altor răspunsuri emoționale, ca atunci când frica se ascunde în satele furiei. În plus, persoanele care au probleme legate de reglarea emoțională pot fi copleșite de emoții puternice și dureroase sau, din contră, pot fi anesteziate și se pot distanța de propriile emoții.

Teoria proces-experiențială descrie de asemenea cum se schimbă oamenii, inclusiv cum învață să-și acceseze și să-și utilizeze emoțiile pentru a se auto-ghida spre cele mai potrivite acțiuni menite a face față situațiilor stresante și a-și regla emoțiile. Relațiile, inclusiv relația terapeutică, pot facilita învățarea emoțională, în primul rând prin furnizarea unui context de siguranță și suport. Acest context stimulează clientul să lucreze activ cu experiențele sale emoționale contradictorii, fapt ce-l ajută în final să dezvolte noi experiențe și o mai bună acceptare de sine.

Emoția este fundamentală în construcția sinelui și este un determinant cheie al auto-organizării. La cel mai basic nivel de funcționare, emoțiile reprezintă o formă adaptativă de procesare a informațiilor și de pregătire pentru acțiune, ele având rolul de a orienta omul în mediul său și de a-i promova starea de bine. Emoțiile au de asemenea rolul de a informa individul dacă o nevoie, valoare sau scop important poate fi atins sau, din contă, poate fi alienat într-o situație dată. Emoțiile sunt totodată implicate în stabilirea priorităților și sunt tendințe de a acționa în urma evaluării situației, luând în calcul scopurile, nevoile și preocupările persoanei.

Emoția este un fenomen cortical complet diferit de gândire. Are propriile baze neurochimice și fiziologice și reprezintă un limbaj unic prin care creierul uman se exprimă. Sistemul limbic este implicat fundamental în răspunsurile emoționale. Acesta guvernează multe dintre procesele fiziologice ale organimului uman, influențând automat sănătatea fizică. LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoțiilor: a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri intestinale; b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce emoții mediate de gândire. Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției. (Le Doux, 1996)

O altă idee fundamentală în teoria proces-experiențială asupra emoțiilor este aceea că, în urma evoluției, cortexul emoțional a căpătat capacitatea de învățare complexă a răspunsurilor emoționale. Astfel, odată cu derularea unei experiențe de viață, se formează rețele neuronale care produc răspunsuri emoționale similare la apariția semnelor învățate legate de evemimente/ obiecte ce au produs anterior o anumită emoție. Aceste amintiri ale experiențelor emoționale trăite se structurează în scheme emoționale. Pe baza acestora oamenii reacționează automat la indicii ale situațiilor despre care au învățat că sunt periculoase, iar aceste reacții sunt rapide și nu implică gândirea. Spre exemplu, persoana adultă care simte frica atunci când aude vocea tatălui său, autoritar și dominant pe toată perioada copilăriei.

Schemele emoționale sunt structuri organizate și rafinate prin experiență, fiind ulterior stocate în rețele mnezice. Mai mult, procesarea emoțională pe baza acestor scheme este sursa principală de experiență emoțională și ținta intervenției și schimbării terapeutice în psihoterapia experiențială centrată pe emoție propusă de Leslie Greenberg și Robert Elliott.

Schemele emoționale se formează în urma unor evenimente cu o încărcătură emoțională puternică, cum ar fi trădarea sau abandonul, și care se traduc în reacții emoționale puternice. Cu cât emoția este mai intensă, cu atât crește probabilitatea ca aceasta să fie ”fixată” într-o schemă emoțională. Deci schema emoțională este formată de emoții conectate cu amintiri ale sinelui în situație. Drept rezultat, răspunsul emoțional poate fi retrăit în nenumărate rânduri și la mult timp după eveniment. Orice amintire a evenimentului dureros stimulează un răspuns emoțional asemănător.

Schimbarea structurii schemei emoționale memorate în cadrul psihoterapiei se realizează prin procesul de reconsolidare a memoriei. (Nadel & Bohbot 2001, citați de Elliott & all, 2004) Teoriile clasice ale memoriei sugerează ideea că, imediat după ce s-a produs învățarea, există o perioadă de timp în care informația memorată este fragilă și labilă, iar după trecerea unui anumit timp amintirea respectivă devine permanentă. Pe parcursul perioadei de consolidare se poate perturba formarea amintirii; odată ce această fereastră în timp s-a închis, amintirea poate fi modificată sau inhibată, dar nu poate fi eliminată. O teorie și mai recentă asupra memoriei sugerează că de fiecare dată când o amintire este regăsită, schema de bază a acesteia devine din nou labilă și fragilă, ea necesitând o nouă perioadă de consolidare, numită reconsolidare. Această perioadă de reconsolidare permite o nouă șansă de perturbare a amintirii. Posibilitatea perturbării sau chiar distrugerii unei scheme emoționale învățate anterior prin blocarea reconsolidării are implicații clinice extrem de importante.