Elementul esenţial al panicii îl constituie prezenţa de atacuri de panică inopinate, recurente, urmate de cel puţin o lună de preocupare ersistentă în legătură cu faptul de a nu avea un alt atac de panică, teamă în legătură cu posibilele implicaţii sau consecinţe ale atacurilor de panică ori o modificare semnificativă de comportament în raport cu atacurile. (DSM-IV-TR, 2000)

Atacul de panică. Conform DSM-IV-TR, caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă distinctă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 dintre 13 simptome somatice sau cognitive. Simptomele pot fi somatice sau de natură cognitivă şi includ palpitaţiile, transpiraţia, tremorul sau trepidaţia, senzaţia de scurtare a respiraţiei sau de strangulare, senzaţia de sufocare, durere sau disconfort precordial, greaţă sau detresă abdominală, ameţeală sau vertij, derealizare sau depersonalizare, frica de a nu-şi pierde controlul sau de „a nu înebuni”, frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură. Atacul debutează brusc şi escaladează rapid până la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau mai puţin) şi este adesea acompaniat de sentimentul de pericol sau de moarte iminentă şi de dorinţa de a scăpa. (DSM-IV-TR, 2000)

Greenberg și Elliott privesc anxietatea ca pe o încercare a clientului de a regla stări emoționale negative. În conceptualizarea atacului de panică în cadrul psihoterapiei experiențiale centrate pe emoție putem utiliza schema emoției reactive secundare, care implică faptul că persoana acționează împotriva propriei emoții adaptative primare inițiale, pe care o înlocuiește cu o emoție secundară.

De foarte multe ori, în spatele tulburării de panică se află emoții renegate ale clientului.

O secvență tipică de dezvoltare a unei tulburări anxioase cuprinde trei faze (după Wolfe & Sigel, 1998):

Prima fază a dezvoltării tulburării anxioase începe cu impactul unei experianțe traumatice trecute asupra capacității individului de experimentare autentică a sinelui. Majoritatea acestor traume apar în context interpersonal și lasă individul cu un profund sentiment de neputință, prins în capcană, în imposibilitatea de a preveni evenimentul periculos, care este perceput a fi sortit să se întâmple. Aceste experiențe de ”auto-periclitare” tind să fie limitate, la nivel psihologic, la temeri asociate cu separația, rejecția, pierderea unui părinte sau a unei persoane dragi, experiențe intens umilitoare sau deziluzii legate de asemenea de părinți sau de persoane foarte apropiate, sau experiențe de ”pierdere de sine”.

Ideea de traumă este însă un termen relativ, el referindu-se la cantitatea de durere pe care cineva o poate experienția comparată cu capacitatea persoanei de a îndura durerea. Mai exact, același eveniment poate fi procesat diferit de persoane cu capacitati diferite de a le face față.

Mai mult, trauma face dificilă pentru individ trăirea experiențelor de sine prezente. Astfel, de fiecare dată când individul se află într-o situație asemănătoare cu contextul de ”auto-periclitare”, acesta va trăi anxietate. Anxietatea servește ca un semnal de alarmă că o experiențiere ulterioară a sinelui poate fi periculoasă. Dar individul interpretează anxietatea ca un semnal vis-a-vis de faptul că un eveniment catastrofic ulterior urmează să se producă. Această interpretare catastrofică, deși este incorectă, are alte implicații importante. Obiectul fricii, situația sau senzațiile, se relaționează cu trauma inițială. De asemenea, interpretările catastrofice indică faptul că atenția individului s-a deplasat de la experiența directă a sinelui și/sau lumii la experiența reflexivă a sinelui amenințat.

A doua fază a dezvoltării tulburării anxioase implică alunecarea atenției individului de la conștientizarea senzorială la conștientizarea reflexivă. În conștientizarea reflexivă anxietatea pacientului va experiementa inevitabil emoții disfuncționale și evaluări negative ale anxietății inițiale. Rezultatul este o intensificare rapidă a stării de anxietate.

În cea de-a treia fază a dezvoltării tulburării anxioase apare comportamentul de evitare. Pacientul va asocia variatele contexte în care experiențiază anxietate sau panică cu recurența anxietății sau panicii. Într-un efort consecvent de a-și controla anxietatea, acesta va începe să evite contextele care i-au provocat experiențele anterioare de ”auto-periclitare”. Evitarea crește însă dificultatea de re-intrare în situațiile de care se teme.

Conștientizarea reflexivă este o caracteristică foarte des întâlnită la pacienții cu tulburări anxioase. Această alunecare automată a atenției de la conștientizarea senzorială la conștientizarea reflexivă, denumită și ”atenție centrată pe sine” este caracteristică tuturor tulburărilor anxioase: anxietatea anticipatorie a persoanei cu fobie de vorbit în public, îngrijorarea permanentă a pacientului cu anxietate generalizată, teama de teamă sau de a nu pierde controlul a pacientului cu fobie etc.

Pacienții cu tulburări anxioase au nevoie de dezvoltarea unui sentiment de control asupra simptomelor înainte de a putea lucra asupra repărării deficiențelor în experiențierea sinelui. Acesta este motivul pentru care, în tulburările anxioase, trebuie să tratăm simptomele înaintea patologiei sinelui.