Prima şedinţă de psihoterapie cu copilul
În psihoterapie, prima şedinţă are un rol extrem de important. Tonul ei depinde foarte mult de cadrul organizatoric în care se desfăşoară. Astfel, dacă ea se desfăşoară în cabinetul unui consilier şcolar, atunci probabil că elevul a fost trimis la terapie de către învăţător sau diriginte, cu sau fără implicarea activă a părinţilor. Dacă însă şedinţa se desfăşoară într-un cabinet privat, atunci colaborarea din partea părinţilor este maximă, dar este posibil să nu se poată conta prea mult pe colaborarea învăţătorului. În oricare dintre situaţii, ar fi ideal ca ambele laturi implicate, adică atât învăţătorul, cât şi părinţii să colaboreze îndeaproape cu terapeutul.
Indiferent de locul de desfăşurare al terapiei, cel mai important scop al primei şedinţe este de a-l face pe copil să vrea să vină la următoarea întâlnire. Dacă copilul nu se întoarce, nu poate fi vorba de psihoterapie. Bineînţeles, în cazul unui cabinet şcolar, copilul poate fi constrâns să revină, chiar adus de mână de către învăţător, însă implicarea lui în tratament va fi minimă. Deci rolul terapeutului în primele şedinte se centrează în jurul implicării copilului în tratament.
Este foarte important ca, în cel mai scurt timp posibil, un terapeut să reuşească să înlăture toate expectaţiile şi reacţiile negative ale copilului. Acesta trebuie să privească psihoterapia ca pe o experienţa pozitivă, chiar dacă nu întotdeauna plăcută.
Este un fapt unanim recunoscut acela că şedinţa iniţială determină tonul terapiei şi deci stabileşte patternurile de comunicare pentru şedinţele următoare. Totodată, prima şedinţă determină expectaţiile copilului în legătură cu terapia, la ce anume se va aştepta el de acum încolo de la şedinţele de psihoterapie, şi acest lucru de asemenea stabileşte un pattern pentru şedinţele următoare.
Principalul obiectiv al terapeutului în prima şedinţă este deci de a o transforma într-o experienţă plăcută. În acest scop, chiar dacă terapeutul trebuie să culeagă informaţii şi să înceapă procesul terapeutic, el trebuie să evite atingerea problemelor stânjenitoare şi a emoţiilor traumatice în primele şedinţe. Copiii nu sunt pregatiţi pentru un astfel de proces emoţional atunci când nu sunt familiarizaţi cu procesul terapeutic şi cu persoana terapeutului.
Este bine ca prima şedinţă să se desfăşoare în prezenţa părinţilor. Astfel se va diminua anxietatea copilului şi în acelaşi timp se vor putea observa direct relaţiile şi interacţiunile dintre membrii familiei.
Unii psihoterapeuţi preferă însă să se întâlnească prima dată cu copilul. Dacă este vorba despre un copil suficient de mare (peste 6-7), nici această modalitate de abordare nu este greşită. De regulă, comportamentul prietenos al terapeutului va diminua anxietatea copilului.
Oricum am privi lucrurile însă, primul contact dintre copil şi terapeut este unul indirect. Fie terapeutul se întâlneşte întâi cu părinţii pentru o şedinta de diagnostic şi anamneză, fie se întâlneşte întâî cu învăţătorul. Copilul trebuie pregătit pentru prima întâlnire cu terapeutul, trebuie să ştie în linii mari ce i se va întâmpla în cabinet. În acest sens, terapeutul trebuie să le spună părinţilor sau învăţătorului ce să-i transmită copilului. Se poate spune ceva de tipul: “Spuneţi-i copilului cum sunt eu şi cum arăt. De asemenea spuneţi-i că atunci când ne vom întâlni vom vorbi, probabil ne vom juca unele jocuri şi cred că ne vom amuza. Răspundeţi-i la toate întrebările pe care le pune despre mine şi explicaţi-i de ce este necesar să se întâlnească cu un terapeut.”
Prima şedinţă este momentul de structurare a terapiei, când i se spune copilului la ce să se aştepte. Expectaţiile copilului în legătură cu procesul terapeutic au un rol hotărâtor în evoluţia tratamentului.
Primul pas este acela de a-i explica copilului ce este psihoterapia. Cel mai bun mod de a face acest lucru este de a-i explica ce se va întâmpla în mod practic în cabinet şi cum îl va ajuta acest lucru pe el. I se poate spune ceva de tipul: “Când ne vom întâlni vom vorbi despre multe lucruri, inclusiv despre problemele tale şi uneori poate vom dori să ne jucăm cu jocuri sau jucării. Astfel eu pot să aflu mai multe lucruri despre tine şi să te ajut să te simţi mai bine în legatura cu lucrurile care te deranjează, în special dacă eşti nefericit sau speriat.”
Este esenţial ca terapeutul să-i spună copilului că doreşte să-l ajute. Se încearcă astfel să i se insufle copilului speranţa în legătură cu tratamentul, dar nu i se dau expecţatii nerealiste.
O sarcină foarte importantă a primei şedinte este de a corecta percepţiile eronate pe care copilul le poate avea în privinţa tratamentului. O modalitate bună de a identifica aceste percepţii greşite este ca terapeutul să exploreze fanteziile copilului: ce ştie despre acest cabinet, ce spun copiii din şcoală când trec prin faţa cabinetului psihologic, ce înseamnă anumite etichete pentru el, dacă ştie de ce a venit la terapie.
Este bine ca în prima şedinţă să i se explice copilului cât timp şi cât de frecvent se va întâlni cu terapeutul.
O bună abordare a primei şedinţe este de a-l lăsa pe copil să vorbească despre viaţa de zi cu zi sau despre orice doreşte el să vorbească. Cea mai bună atitudine din partea terapeutului este de a asculta cu interes. Dacă copilul aduce în discuţie problemele sale, terapeutul trebuie să fie atent ca această situaţie să nu devină neplacută pentru copil şi în acest caz să fie suficient de flexibil şi să treacă la o altă topică. În general, în prima şedinţă terapeutul încearcă să crească stima de sine a copilului şi simţul propriei valori.
Prima şedinţă este şi momentul când i se explică copilului termenul de confidenţialitate. În general copiii găsesc acest concept fascinant şi le place faptul că ceea ce spun ei şi ceea ce simt ei este tratat cu respect. Există două motive importante pentru care confidenţialitatea trebuie explicată în prima şedinţă. În primul rând copilul va avea o imagine mai pozitivă în privinţa terapiei şi terapeutului ca rezultat al faptului că a fost făcut să se simtă special, şi acesta este un scop important al primei şedinţe. În al doilea rând copilul are nevoie de protecţie şi confidenţialitate pentru a se deschide spre terapeut, şi cu cât acest lucru demarează mai devreme, cu atât este mai bine. Vorbindu-i copilului despre confidenţialitate i se dă de înţeles că se aşteaptă de la el să fie deschis. Această expectaţie trebuie să-i fie inoculată încă de la începutul terapiei.
Publicat în Despre copii, Despre Psihoterapie
Etichetat copil, geanina cucu ciuhan, psihoterapie, părinți
Lasă un comentariu
Rolul părinților în evaluarea corectă a copilului
Primele informaţii despre un copil se primesc de obicei de la părinţi. Aceştia petrec mai mult timp cu copilul şi au astfel posibilitatea să observe comportamentul lui în mai multe situaţii. Ei îşi cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva. De asemenea, copiii manifestă mai uşor în faţa părinţilor comportamente emoţionale extreme.
Modalitatea de bază prin care se culeg informaţiile de la părinţi este interviul de anamneză. Terapeutul trebuie să ţină cont însă de o serie de probleme ce pot apărea şi care pot fi de natură a perturba implicarea părinţilor în terapie. Prima problemă este legată chiar de implicarea acestora în procesul psihoterapeutic. Din acest punct de vedere putem vorbi despre trei categorii de părinţi: reticenţi, pasivi şi activi.
Părinţii reticenţi sunt cei care iau ca pe un afront personal referirea copilului lor la un cabinet psihologic, fie el şi cel din incinta şcolii. Motivele lor pot fi multiple, plecând de la stigmatul social negativ de care încă se “bucură” psihoterapia în ţara noastră şi terminând cu nivelul subcultural care îi împiedică să vadă utilitatea demersului. Este important de reţinut faptul că în societatea noastră părinţii au controlul absolut asupra a ceea ce se întâmplă cu copiii lor şi, în ciuda sfaturilor de la învăţători sau psihologi, ei decid dacă problemele acestora sunt suficient de serioase pentru a necesita tratament. Un terapeut trebuie să înţeleagă că, din motive practice, boala mentală la copil este definită în funcţie de părinţi, şi deci trebuie să lucreze între aceşti parametri. El trebuie să înţeleagă modul în care părinţii definesc problemele emoţionale.
Părinţii pasivi sunt acei părinţi care, deşi au urmat sfatul învăţătorului şi au dus copilul la cabinetul psihologic, consideră că rolul lor se încheie aici şi singura lor pretenţie este ca la terminarea ciclului necesar de şedinţe copilul să iasă pe uşă vindecat şi ei să-şi poată continua viaţa liniştiţi. Psihoterapeutul se poate confrunta chiar şi cu refuzul părinţilor de a da ochii cu el, în acest caz nemaifiind vorba de interviu de anamneză. Se pot găsi însă şi modalităţi alternative de a culege măcar minimul de date necesar terapiei.
Părinţii activi sunt acei părinţi care solicită ei cabinetul psihologic sau, chiar dacă o fac la sugestia învăţătorului sau dirigintelui, se implică activ în procesul terapeutic. Trebuie însă să ţinem cont de faptul că părinţii sunt implicaţi emoţional în dificultăţile copilului şi pot distorsiona descrierile.
O a doua problemă este legată deci de faptul că adesea părinţii sunt o parte a problemei, o cauză parţială sau fundamentală a tulburării copilului. Ei pot modifica informaţiile date terapeutului fie inconştient, fie conştient, dintr-un puternic sentiment de vinovăţie.
În timpul interviului de diagnostic se observă diferenţele dintre părinţi în rapoartele lor despre copil. Acest lucru este important atât pentru tratamentul de mai târziu, cât şi pentru înţelegerea factorilor etiologici implicaţi în dezvoltarea dificultăţilor emoţionale ale copilului. În multe cazuri, distorsionarea informaţiilor şi diferenţele dintre părinţi pot avea o importanţă mult mai mare decât informaţia originală. Aceasta pentru că, oricare ar fi orientarea terapeutică, părinţii sunt direct sau indirect o parte a tratamentului. De fapt, părinţii controlează accesul terapeutic la copil şi deci cunoaşterea unui copil poate fi fără folos dacă terapeutul nu înţelege părinţii şi nu îi ajută să continue tratamentul.
Altă sursă de informaţie sunt fraţii şi familia extinsă. Oricine trăieşte în aceeaşi casă poate da informaţii importante, adesea dintr-o perspectivă nouă şi folositoare. Uneori oamenii care nu locuiesc în aceeaşi casă dar au o influenţă importantă asupra familiei sau o relaţie apropiată cu copilul pot fi surse importante de informaţie.
Publicat în Despre părinți
Etichetat evaluare psihologică, geanina cucu ciuhan, interviul clinic, psihoterapie copil, părinți
Lasă un comentariu
Cum utilizăm corect interviul clinic în evaluarea psihologică a copilului
Interviul clinic este, fără îndoială, cea mai importantă metodă de colectarea a datelor în cadrul evaluării psihologice a copilului. Practic, fără datele culese prin interviu, rezultatele la testele psihologice rămân doar date seci și fără un înțeles clar. Informațiile obținute prin interviu se utilizează ca o modalitate de verificare a înțelesului și validității rezultatelor la testele psihologice. În plus, interviul clinic furnizează informații importante ce nu pot fi obținute prin niciuna dintre celelalte metode de psihodiagnostic clinic.
Nu trebuie să confundăm interviul clinic cu o simplă conversație. Spre deosebire de conversație, interviul clinic are o secvențialitate clară și este organizat în jurul unor teme specifice și relevante pentru scopul diagnosticului clinic.
Obiectivele generale al interviului clinic sunt: a) să stabilească o relație de colaborare între clinician și client care să ducă la obținerea de informații relevante din punct de vedere clinic; b) să ajute clinicianul în încercarea sa de a culege informații clinice care nu pot fi obținute cu ușurință prin alte metode; c) să ajute atât clinicianul cât și clientul să înțeleagă mai bine simptomatologia clinică; d) precum și să furnizeze linia directoare în procesul de terapeutic. Pentru atingerea acestor obiective este esențial ca psihologul clinician sa adopte o atitudine de direcționare și control al interviului, precum și cunoașterea amănunțită a domeniilor și temelor ce trebuiesc atinse pe parcursul interviului.
Orice interviu clinic trebuie să atingă anumite obiective specifice, cum ar fi: evaluarea punctelor forte ale clientului, nivelul de adaptare, natura și istoria problemei, diagnosticul, precum și istoricul presonal și familial relevant din punct de vedere al simptomatologiei clinice.
Tehnicile specifice utilizate pentru a atinge aceste scopuri variază de la un clinician la altul. Majoritatea psihologilor clinicieni utilizează cel puțin un formular structurat cu scopul de a culege date de identificare și elemente de bază ale istoriei clientului. De asemenea, aceștia utilizează adesea liste de control, pentru a se asigura că acoperă toate temele relevante în cadrul interviului clinic. Un număr important de clinicieni continuă acest demers cu utilizarea unei forme de interviu structurat formal, de tipul KID-SCID (Interviul clinic structurat pentru tulburările clinice ale sugarului, copilului și adolescentului conform DSM-IV). Acesta este un instrument semistructurat proiectat pentru a genera diagnostice pediatrice (David, D., 2007). Interviul conține module pentru: tulburările de comportament disruptiv, episoadele afective și psihotice, tulburările afective și psihotice, tulburările anxioase, tulburările în legătură cu alcoolul și substanțele, tulburările de adaptare.
Publicat în Despre evaluarea psihologica
Etichetat evaluarea psihologica, geanina cucu ciuhan, interviul clinic, psihoterapie copii
Lasă un comentariu
Când diagnosticăm un copil cu tulburare de conduită?
În conformitate cu “Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale” (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM-IV-TR, 2000) editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, tulburarea de conduită este prezentă atunci când un copil sau un adolescent:
- în mod repetat violează drepturile altora sau violează regulile şi normele sociale potrivite vârstei sale;
- acest pattern comportamental deteriorează semnificativ funcţionarea sa pe plan social, academic sau ocupaţional.
Pentru a diagnostica un copil sau un adolescent cu tulburare de conduită este necesar ca trei (sau mai multe) dintre următoarele criterii să fie prezente în ultimele 12 luni, şi cel puţin un criteriu să fie prezent în ultimele 6 luni:
- Agresiunea – copilul sau adolescentul:
- se luptă, îi ameninţă sau îi intimidează pe alţii;
- iniţiază lupte fizice;
- foloseşte o armă care poate cauza rău serios;
- este crud din punct de vedere fizic cu oamenii;
- este crud din punct de vedere fizic cu animalele;
- fură în timp ce-şi confruntă victima;
- forţează altă persoană la activităţi de natură sexuală.
2.Distrugerea proprietăţii – copilul sau adolescentul:
- se angajează deliberat în activitatea de a provoca un incendiu, cu intenţia de a produce pagube serioase;
- distruge deliberat proprietatea altora (altfel decât prin foc)
3.Fraudă sau furt – copilul sau adolescentul:
- intră prin efracţie în casa, clădirea sau maşina altcuiva;
- minte pentru a obţine bunuri, favoruri sau pentru a evita obligaţii;
- fură obiecte de valoare fără a se confrunta cu victima.
4.Violare serioasă a regulilor – copilul sau adolescentul:
- adesea lipseşte de acasă noaptea înainte de vârsta de 13 ani, în ciuda interdicţiei date de părinţi;
- fuge de acasă o dată pentru o perioadă lungă de timp sau de două ori peste noapte;
- chiuleşte adesea de la şcoală înainte de vârsta de 13 ani.
Dacă individul are 18 ani sau mai mult, diagnosticul de tulburare de conduită se pune dacă nu se satisfac criteriile pentru tulburarea de personalitate antisocială.
Datorită faptului că copiii şi adolescenţii cu tulburare de conduită au adesea tendinţa să minimalizeze seriozitatea comportamentului lor, diagnosticul se bazează pe observaţiile părinţilor, profesorilor, ale altor autorităţi, ale grupului de aceeaşi vârstă şi ale victimelor. În general, copilul va prezenta o încăpăţânare exterioară, care ascunde de fapt o stimă de sine scăzută, va demonstra un grad redus de empatie faţă de sentimentele altora sau de remuşcare pentru propriile acţiuni.
Tulburarea este asociată cu:
- activitate sexuală timpurie;
- abuz de substanţe;
- acte nesăbuite;
- ideaţie suicidară.
De asemenea, de tulburarea de conduită se pot lega: probleme de sănătate cronice, hiperactivitate cu deficit de atenţie, sărăcie, conflict familial, istoric familial legat de dependenţa de alcool, tulburări de dispoziţie, schizofrenie.
Comportamentele asociate cu tulburarea de conduită pot fi considerate „răspunsuri normale” în contextul anumitor condiţii sociale de o violenţă extremă. Exemple elocvente în acest sens sunt zonele de război sau cartierele cu o rată mare a criminalităţii. În aceste zone, ameninţările obişnuite la adresa vieţii şi proprietăţii pot încuraja comportamentele agresive şi de înşelare ca răspunsuri protective. Din acest motiv, trebuie întotdeauna luat în consideraţie contextul social şi economic în care se produc comportamentele şi în unele cazuri se indică utilizarea unui model bazat pe traumă.
Majoritatea copiilor cu tulburare de conduită încetează să mai manifeste comportamente extreme până la vârsta adultă, dar un număr substanţial dintre ei continuă aceste comportamente şi dezvoltă o tulburare de personalitate de tip antisocial.
Publicat în Uncategorized
Lasă un comentariu
Comportamentele deviante la copil
Comportamentul copilului este oglinda dezvoltării lui psihice. Este reacţia personalităţii lui în formare faţă de lumea din afară şi faţă de propria lui persoană. Este expresia externă a nucleului personalităţii în formare. Comportamentul este diferit în funcţie de: vârstă, factori temperamentali, factori constituţionali, factori sociali. El oscilează între anumite limite considerate normale pentru vârsta respectivă.
Comportamentele deviante reprezintă apariţia unor manifestări de conduită care depăşesc limita normalităţii la vârsta respectivă. Aceste abateri exprimă atitudinea structurată a copilului faţă de muncă, alte persoane, autoritatea educativă, lucruri, propria persoană. Ele sunt numeroase în perioada copilăiei. Datorită cadrului foarte larg de manifestare şi interferenţelor posibile, comportamentele deviante se confundă adesea la această vârstă cu tulburările de comportament psihopatia sau cu delicvenţa juvenilă.
În această categorie intră cinci tipuri de comportamente deviante: neascultarea, agresiunea, minciuna, furtul şi vagabondajul.
Neascultarea. Cea mai simplă definiţie a neascultării este refuzul autorităţii, în primul rând familială, care apoi se generalizează la nivelul altor forme de autoritate, în special socială. Acest refuz al autorităţii generează conflicte permanente. Neascultarea apare în special la copiii cu o dezvoltare dizarmonică, cu leziuni ale sistemului nervos central sau la copiii retardaţi mintal.
Un rol important îl are climatul educaţional. Neascultarea este mai frecventă la copiii educaţi într-un climat de nedreptate şi lipsă de respect. Apare mai ales în familiile în care nu există un echilibru între dragoste şi puniţie, familiile cu restricţii excesive, cu libertate excesivă şi în familiile cu disensiuni în educaţia copilului.
De partea cealaltă, supunerea este reacţia pozitivă a copilului la solicitările celor din jur şi depinde de relaţia lui emoţională cu persoanele respective. Ascultarea depinde foarte mult de natura relaţiei părinte-copil. Cu cât relatiile copilului cu părinţii sunt de natură pozitivă, cu atât copilul va fi mai ascultător. Specialiştii consideră că orice puniţie înainte de 4 ani creşte tensiunea interioară şi duce la neascultare.
Agresiunea este tendinţa spre comportamente încărcate de reacţii brutale, destructive şi de atacare. Putem vorbi despre două tipuri de agresiune: a) agresiunea care vine dintr-un sentiment de ură şi este asociată cu acesta; în aceast caz trebuie să se ţină seama de faptul că în spatele sentimentului de ură există o anumită stare de conflictualitate care generează tensiune psihică; astfel, pentru a reduce agresivitatea, trebuie rezolvat mai întâi conflictul care generează o astfel de reacţie şi, în acest fel, redusă tensiunea psihică; b) agresiunea care izvorăşte din tendinţa pulsională a individului; în acest caz avem de a face cu un copil cu o structură dizarmonică, înclinat spre rău, care chiar simte bucurie atunci când face rău.
Agresiunea se poate datora şi unor idei delirante sau anxietăţii. Nevroticii agresionează total, pentru a nu fi ei agresionaţi.
Minciuna este o reacţie de afirmare neconformă cu adevărul. Ea poate fi o minciună intenţională, un delict (copilul minte pentru a se răzbuna, pentru a denigra sau pentru a devaloriza pe cineva), sau poate fi expresia tendinţelor de autoapărare. Copilul poate minţi şi din dorinţa de a atrage atenţia sau pentru că imită atitudini similare ale adulţilor. Minciuna este asociată de obicei şi cu alte tulburări de comportament, mai ales cu furtul. Este foarte important să facem deosebirea între minciună şi acele greşeli pe care copilul le face ca efect al nedezvoltării (ex: spune tata la toţi care se apropie de el). De asemenea, minciuna trebuie izolată de tendinţa de transformare mitomanică, a cărei cauză este insuficienta discriminare între realitate şi fantezie, şi de cofabulaţie. Nu se poate spune despre un copil că minte înainte de 7 ani deoarece până la această vârstă nu este asimilat conceptul de minciună. O persoană care minte are conştiinţa adevarului şi urmăreşte un scop sau un avantaj.
Furtul este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprinderi la copii; aceştia încep de la mici furtişaguri, şi pot merge până la furturi selective, furturi prin efracţiune, spargere, tâlhărie. Exista situaţii în care copilul nu are noţiunea valorii morale a actului (copiii sub 5-6 ani ). Putem spune despre un copil că fură abia atunci când suntem siguri că acesta poate deosebi lucrurile care îi aparţin lui de ale altora şi are fixate normele etice elementare. Acest comportament poate fi generat de o multitudine de cauze. El poate fi un comportament învăţat, acesta fiind cazul copiilor proveniţi din familii ce se ocupă cu furtul. Copilul poate fura din dorinţa de a se impune celor din jur, de a-şi asigura prestigiul, sau pur şi simplu din dorinţa de posesiune. Este mai grav însă când cauzele furtului sunt de natură patologică. Astfel, furtul poate apărea ca simptom in tulburările isterice (furturi cu caracter impulsiv) sau pot fi cauzate de insuficienţa psihică (copilul respectiv nu a achiziţionat valorile morale). Un caz aparte este cel al fetiţei aflate în perioada instalării ciclului menstrual. Cleptomania este tendinţa patologică de a fura fără ca persoana în cauză să urmărească un profit. Se caracterizează prin apariţia bruscă şi obsedantă a impulsului de a-şi însuşi un obiect, concomitent cu o stare de nelinişte şi de luptă împotriva acestei dorinţe. Realizarea efectivă a furtului duce la o reacţie de uşurare.
Fuga poate fi de două feluri: fuga de la şcoală şi cu caracter impulsiv.
a) Fuga de la şcoală. Şcoala în general trebuie să se constituie într-un context de satisfacţie (întâlnire cu colegii, valorizare personală etc.). Atunci când nu se întâmplă acest lucru apare o gravă alterare a raporturilor sociale ale copilului. Există trei categorii de cauze ce pot determina fuga copilului de la şcoală. O parte dintre ele ţin de copil: el nu face faţă cerinţelor (fapt întâlnit în special la copiii cu intelect de limită), are un defect ce ţine de sănătatea somatică şi este blamat de colegi sau nivelul pretenţiilor faţă de rezultatele lui şcolare depăşeşte cu mult nivelul dotării intelectuale a copilului (în acest caz copilul trăieşte un sentiment acut de insucces şi caută alt mediu de valorizare personală, de regulă extraşcolar). Un caz aparte este atunci cănd ruperea totală de şcoală este un început de schizofrenie, refuzul şcolii însemnând tocmai intrarea în boală. A doua categorie de cauze ţin de şcoală: caracterul psihopat al pedagogilor; lipsa unei atitudini pedagogice diferenţiate faţă de copiii suferinzi psihic sau senzorial, sau atitudinea agresivă a colegilor (bătăi, etc.). A treia categorie de cauze ţin de familie: devalorizarea conştientă a şcolii din partea părinţilor, grija excesivă a părinţilor pentru copii ( părinţii au tendinţa de a creşte exagerat dependenţa copiilor faţă de ei şi, drept consecinţă, aceştia nu se pot adapta cerinţelor şcolare) sau transformarea şcolii într-o sursă de anxietate (copilul este pedepsit aspru pentru cel mai mic insucces, etc.).
b) Fuga cu caracter impulsiv este un comportament repetitiv şi vine pe neaşteptate. Copilul simte un impuls şi o chemare puternică de a se duce undeva. Elementul distinctiv îl constituie îngustarea stării de conştiinţă în momentul în care începe fuga. Această îngustare a stării de conştiinţă are o durată şi o intensitate variabile. Copilul se trezeşte după câteva ore sau chiar zile. Această formă apare în special la epileptici, idioţi, imbecili, psihopaţi impulsivi şi isterici. Are acelaşi mecanism de descărcare ca al unei crize epileptice şi copilul rămâne cu amnezie ulterioară.
Vagabondajul. Ambele forme de fugă pot continua cu vagabondaj. Vagabondajul este o atitudine deliberată faţă de mediul familial şi faţă de muncă. Copilul are conştiinţa întregii sale conduite. Se caracterizează prin lipsa de domiciliu (nu simte nevoia), acceptă privaţiuni, săvârşeşte acte antisociale. La şcolarul mic vagabondajul poate apărea ca o reacţie de răzbunare faţă de atitudinea sau pedeapsa nejustă, poate fi o atitudine deliberată cauzată de anumite stări de panică, frică, anxietate, pe motivul unor insuccese şcolare (evitarea pedepsei) sau poate apărea la şcolarii introvertiţi, sensibili, care suportă cu greu micile privaţiuni familiale.
Publicat în Despre copii
Lasă un comentariu
Psihoterapia la copil – are sau nu efect?
Identificarea unor tratamente eficiente pentru copiii care suferă de tulburări comportamentale şi emoţionale este o problemă de mare actualitate în cercetarea din domeniul psihologiei clinice şi psihoterapiei. Problema eficienţei psihoterapiei cu copii a fost multă vreme lăsată fără răspuns datorită constrângerilor etice care i-au împiedicat pe terapeuţii din acest domeniu să desfăşoare studii clinice randomizate.
Prima metaanaliză privind eficienţa psihoterapiei la copii a fost realizată de Casey şi Berman în 1985. Ei au revizuit 75 de studii publicate între 1952 şi 1983 şi au ajuns la concluzia că acei copii care au beneficiat de tratament au avut performanţe mai bune decât 76% dintre copiii din loturile de control.
În 1995 Weisz şi colaboratorii au analizat 150 de studii controlate publicate între 1967 şi 1993 şi au obţinut rezultate similare.
În 1990 Kazdin şi colaboratorii examinează 223 de studii publicate privind eficienţa psihoterapiei copilului, dintre care doar 102 erau studii clinice randomizate, iar rezultatele metaanalizei au arătat de asemenea eficenţa psihoterapiei copilului.
În 1998, odata cu dezvoltarea curentului privind validarea empirică a tratamentelor psihoterapeutice, Kazdin şi Weisz vorbesc despre terapii eficiente pentru categorii de tulburări psihice la copii. În acest context, ei împart tulburările psihice la copii în două categorii: tulburări internalizate (anxietate şi depresie) si tulburări externalizate (comportamentul disruptiv: hiperactivitate cu deficit de atenţie, tulburare de conduită şi opoziţionism provocator).
Într-un articol publicat în 2003 Hoagwood face o sinteză a tuturor studiilor controlate evidence-based publicate privind eficenţa psihoterapiei şi constată că până la acea dată s-au publicat peste 1500 de studii clinice controlate privind rezultatele psihoterapiei cu copii şi adolescenţi şi au fost 12 revizuiri importante ale studiilor dintre 1998 şi 2002. Aceste studii contolate au avut ca scop demonstrarea eficienţei intervenţiei terapeutice, adică probabilitatea ca o terapie dată să producă efecte benefice în condiţii ideale.
Problema este însă că aceste studii clinice controlate se centrează pe respectarea cu stricteţe a condiţiilor de cercetare: repartizarea aleatorie a pacienţilor în grupurile experimentale, utilizarea loturilor de control şi tratament fix după manual. În realitatea clinică însă lucrurile nu stau aşa şi acelaşi autor (Hoagwood, 2003) spune că 90% dintre serviciile reale de psihoterapie din clinici nu au nici o dovadă de eficienţă, deoarece condiţiile reale nu sunt nici pe departe cele din studiile controlate evidence-based: nu se pot lăsa pacienţi netrataţi pentru a constitui lot de control, terapeuţii experimentaţi nu lucrează după manual, etc. Din aceste motive, se înregistrează discrepanţe foarte mari între studiile clinice controlate şi practica clinică reală (vezi Hair, 2005, Journal of Child and Family Studies).
în 2003 Shirk şi Karver realizează o metaanaliză de referinţă în care examinează asocierea dintre variabilele legate de relaţia terapeutică şi rezultatele tratamentului în terapia copilului. Rezultatul a fost similar cu celebrele studii realizate pe terapiile pentru adulţi: tipul, structura şi contextul tratamentului nu influenţează relaţia dintre alianţa terapeutică şi rezultatul terapiei. De aici reiese rolul extrem de important al relaţiei terapeutice (factor comun în terapie! – vezi Frank, J., 1982, 1989) în determinarea rezultatului final al demersului terapeutic. De asemenea, reiese necesitatea nuanţării studiilor clinice randomizate cu analize calitative de process (vezi Shirk, Karver, 2003, Journal of Consulting and Clinical Psychology ).
Cu alte cuvinte, demersul psihoterapeutic este eficient dacă este aplicat corect si daca este adaptat cerintelor si particularitatilor copilului si familiei acestuia. Iar un factor determinant in acest proces este capacitatea psihoterapeutului de a forma alianta terapeutica si de a derula adecvat intregul proces. Deci, psihoterapia nu este doar stiinta, ci si arta!
Psiholog Geanina Cucu-Ciuhan, Ph.D. 