Identificarea unor tratamente eficiente pentru copiii care suferă de tulburări comportamentale şi emoţionale este o problemă de mare actualitate în cercetarea din domeniul psihologiei clinice şi psihoterapiei. Problema eficienţei psihoterapiei cu copii a fost multă vreme lăsată fără răspuns datorită constrângerilor etice care i-au împiedicat pe terapeuţii din acest domeniu să desfăşoare studii clinice randomizate.

Prima metaanaliză privind eficienţa psihoterapiei la copii a fost realizată de Casey şi Berman în 1985. Ei au revizuit 75 de studii publicate între 1952 şi 1983 şi au ajuns la concluzia că acei copii care au beneficiat de tratament au avut performanţe mai bune decât 76% dintre copiii din loturile de control.

În 1995 Weisz şi colaboratorii au analizat 150 de studii controlate publicate între 1967 şi 1993 şi au obţinut rezultate similare.

În 1990 Kazdin şi colaboratorii examinează 223 de studii publicate privind eficienţa psihoterapiei copilului, dintre care doar 102 erau studii clinice randomizate, iar rezultatele metaanalizei au arătat de asemenea eficenţa psihoterapiei copilului.

În 1998, odata cu dezvoltarea curentului privind validarea empirică a tratamentelor psihoterapeutice, Kazdin şi Weisz vorbesc despre terapii eficiente pentru categorii de tulburări psihice la copii.  În acest context, ei împart tulburările psihice la copii în două categorii: tulburări internalizate (anxietate şi depresie) si tulburări externalizate (comportamentul disruptiv: hiperactivitate cu deficit de atenţie, tulburare de conduită şi opoziţionism provocator).

Într-un articol publicat în 2003 Hoagwood face o sinteză a tuturor studiilor controlate evidence-based publicate privind eficenţa psihoterapiei şi constată că până la acea dată s-au publicat peste 1500 de studii clinice controlate privind rezultatele psihoterapiei cu copii şi adolescenţi şi au fost 12 revizuiri importante ale studiilor dintre 1998 şi 2002. Aceste studii contolate au avut ca scop demonstrarea eficienţei intervenţiei terapeutice, adică probabilitatea ca o terapie dată să producă efecte benefice în condiţii ideale.

Problema este însă că aceste studii clinice controlate se centrează pe respectarea cu stricteţe a condiţiilor de cercetare: repartizarea aleatorie a pacienţilor în grupurile experimentale, utilizarea loturilor de control şi tratament fix după manual. În realitatea clinică însă lucrurile nu stau aşa şi acelaşi autor (Hoagwood, 2003) spune că 90% dintre serviciile reale de psihoterapie din clinici nu au nici o dovadă de eficienţă, deoarece condiţiile reale nu sunt nici pe departe cele din studiile controlate evidence-based: nu se pot lăsa pacienţi netrataţi pentru a constitui lot de control, terapeuţii experimentaţi nu lucrează după manual, etc. Din aceste motive, se înregistrează discrepanţe foarte mari între studiile clinice controlate şi practica clinică reală (vezi Hair, 2005, Journal of Child and Family Studies).

în 2003 Shirk şi Karver realizează o metaanaliză de referinţă în care examinează asocierea dintre variabilele legate de relaţia terapeutică şi rezultatele tratamentului în terapia copilului. Rezultatul a fost similar cu celebrele studii realizate pe terapiile pentru adulţi: tipul, structura şi contextul tratamentului nu influenţează relaţia dintre alianţa terapeutică şi rezultatul terapiei. De aici reiese rolul extrem de important al relaţiei terapeutice (factor comun în terapie! – vezi Frank, J., 1982, 1989) în determinarea rezultatului final al demersului terapeutic. De asemenea, reiese necesitatea nuanţării studiilor clinice randomizate cu analize calitative de process (vezi Shirk, Karver, 2003, Journal of Consulting and Clinical Psychology ).

Cu alte cuvinte, demersul psihoterapeutic este eficient dacă este aplicat corect si daca este adaptat cerintelor si particularitatilor copilului si familiei acestuia. Iar un factor determinant in acest proces este capacitatea psihoterapeutului de a forma alianta terapeutica si de a derula adecvat intregul proces. Deci, psihoterapia nu este doar stiinta, ci si arta!